Alde Ghiontac, alde Macambulea, alde Toroapă fuseseră înzestraţi de Domnul cu toate cele trebuincioase supravieţuirii, încât să-și afle locul printre oameni. Văzuseră lumina zilei la Prelunci și încă nu se știe ce soi de ființe sau lucruri întruchipaseră într-o viață anterioară, căci, de cînd se știau, ca un blestem, neamul lor trăia într-un perpetuu, nesătul, concubinaj cu sărăcia, chiar dacă fuseseră beneficiari ai reformei agrare de după primul război mondial, adică primiseră câte un hectar de pământ în proprietate. Geaba munceau și se speteau, geaba plozii în bătătură li se înmulțeau și le sporeau brațele de muncă, geaba arabilul li se rotunjise, ba se chiverniseră şi cu cîte o palmă de livadă, din grădina a mare a boierului Surtuc…

În deceniul al patrulea al secolului XX, la tus-trei cumnaţii, soarta le-a surâs cu îngîmfare. Anume, Ghiontac intrase în politică, îmbrâncit de popa Jujău, care se-ngrijea de cuibul legionarilor locali. Toroapă devenise perceptorul comunei, pe bază că tac-su era vestit cum că l-a salvat de la moarte pe Ghelase Vijulie, primar averescian şi, apoi, ţărănist de cel puţin 12 ani. Cât despre Macambulea, ei, iaca, ajunse mâna dreaptă a lui Itzic Wolf, cel ce administra moşia Gluşcani, aparţinând moşieresei Lenţi Sapientza, care venea odată pe an la conac, în rest cheltuindu-şi vremea pe la Bucureşti şi Milano, cu căpitanul Coriolan Frunzăverde, fostul aghiotant al generalului Nicanor Sapientza, răpus de tifos pe frontul de la Turtucaia, în 1916.

După 1945, noii zori ce s-au ivit deloc nu le-au zâmbit. Au stat la fereală, cu povara „demnităţilor” asigurate de protectorii lor de dinainte de război. Au rămas cuminţei, văzîndu-şi de gospodăriile lor şi de creşterea plozilor din bătătură. Mai apoi, ce mai la deal la vale, deveniseră un fel de model în materie de predat cotele fixate de stat şi în cereale, şi, mai ales, în animale, la Oraca.

În 1956, la Prelunci s-a pus de colectivă. „Drumul fericirii” se chema. Primii care s-au înscrisîn GAC au fost cei trei: Ghiontac, Macambulea şi Toroapă, încumnăţiţi prin faptul că fiecare dintre ei trăia cu câte una dintre fiicele lui Neculai Sprînceană, brigadier silvic de o viaţă în pădurile unui renumit proprietar al vremii. Agoniseala lor de-o viaţă, pământ, animale de muncă şi atelaje agricole, a mers la gospodăria agricolă colectivă „Drumul fericirii”. N-a fost în zadar, de bună seamă, pentru că, până a se prăpădi, pe la mijlocul anilor şaizeci, tus-trei apucară să-şi vadă propriile odrasle şi căsătorite, şi ajunşi mahări în GAC „Drumul fericirii”.

Aşadar, Ţâlică, fiul ăl mare al lu’ Ghiontac, ajunsese magazionerul GAC-ului; Napoleon, singurul băiat al lu’ Macambulea, şcolit la profesionala agrară, era șeful grădinii de legume, iar Pătrăcuță Toroapă, poreclit „buhaiu comunal” deja avea vreo trei ani de când fusese uns șeful sectorului zootehnic. Naşul destinului lor, nimeni altul decât fratele popii, Anton Jujău, care, se spunea, făcuse puşcărie cu Gheorghiu-Dej şi ajunsese prim-secretarul Regionalei de partid (…). Drept care, după alți câțiva ani, nu mulți, cei trei ajunseseră cei mai avuţi din Prelunci și, firește, se înțelegeau mai ceva ca părinţii lor defuncţi. Casele lor – cât conacele boierilor la care slugăriseră părinții și unii dintre frații lor mai mari. Ogrăzile lor – cu garaje și Dacii, cu mori şi daracuri, cu orătănii țanțoșe, blestemate a aglomera numai burdihanuri cu ecartament sovietic. Pe listă erau primarul și notarul, popa și directorul școlii, președintele și contabilul GAC-ului, care, între timp, devenise Cooperativă Agricolă de Producţie. Mai de soi erau musafirii veniţi de la judeţ, căci, tot între timp, regiunile, şi raioanele dispăruseră. Veneau, beau și mâncau, cu gențile și mașinile pline plecau. Mulți mai veneau și, ca făcutul, nu se mai săturau: activiști, ofițeri, judecători, ziariști și inspectori de la cele instituții județene și chiar naționale. Ghiontac Jr., Macambulea Jr. și Toroapă Jr., toţi veri primari, se încumetriseră deja. Alcătuiseră, de acum, un fel de „trust“ al îmbuibătorilor de burdihane, făceau și desfăceau orice la Prelunci.

Aiciși-n megieșime, adică, stăpâneau și dictau; trimiteau la școli, scoteau sau băgau la pușcărie, avansau sau mazileau făpturi vorbitoare, întâmplător trăitoare în zona lor de supraveghere, încât abia cutezai să te întrebi: până unde, până când? He, he, he, iubite cetitoriule, Dumnezeu – nu întotdeauna, dar de multe ori – bate și cu ciomagul.

Așă că a venit 1989, decembrie, Clanul Ghiontac, Macambulea și Toroapă de la Prelunci a fost copleşit de năuceală. Oropsiții comunei începuseră să le rînjească rău-prevestitor, să-i îmbie cu contondența anumitor unelte gospodărești, ba chiar și cu abțibilduri pirotehnice. Musafirii de dinainte, protectorii lor de la județ, răvășiți de spaimă și remușcări, stăteau și tăceau chitic, abia-abia conservându-și pieile nemăsurat de privilegiate până atunci. Fărăsfaturile lor, în 2-3 ani după 1989, sutele de mii de lei agonisite de ghiontaci au devenit maculatură.(…)

În acest răstimp, apreciind schimbarea vremurilor, alții s-au băgat în afaceri. Au ajuns mult mai bogați decât și-ar fi închipuit oricine. Clanul de la Preluncisă crape de invidie. Apoplexia le-a „surîs“ ghiontacilor, însă, când pe mulți dintre musafirii lor i-au văzut începând să-și aglomereze burdihanurile pe la noii multimilionari din Prelunci, uitând cu desăvârșire de ei și de devotamentul arătat ani și ani de zile. Aveau, dureros, sentimentul că locul le este luat de alții, că la Prelunci alt clan se înstăpânea. N-au dat colţul, de oftică, nu. Securilă e nepotul popii Jujău venit cu mandat testamentar să-i revigoreze: „Nu disperaţi, veţi fi iarăşi ce-aţi fost şi chiar mai mult decât atât!”(…).

Acum, așa, ca „sfătoșenie obștească“, odrasla repetentă a lui Macambulea Jr. îi pesedist,  fârforeata mereu corigentă a lui Ghiontac Jr. îi penelistă, iar  ţugulanul scopit al lui Toroapă Jr. îi userist. Toţi îs demnitari. A treia generaţie de ghiontaci…

Desen: Ștefan Popa PopaS