fragment

Era un moment de grație al zilei când soarele nu mai ardea atât de tare iar cerul prindea o culoare roșiatică odată cu înaintarea astrului către apus. Sunt momente în viață, precum acela, în care nu îți dorești să fi în altă parte. Acolo, pe deal, în acel moment, mă simțeam la locul meu și eram cuprins de o liniște pe care nu mai avusesem de mult timp. Însă doar mi se părea.

Am părăsit clădirea și m-am îndreptat spre locul unde se întâmpla magia, pe platforma meteorologică, peticul pătrat de pământ înierbat cu latura standard de douăzeci și șase de metri unde se aflau adăposturile și instrumentele meteorologice. Drumul către platformă l-am făcut admirând florile și plantele perene puse cu atâta grijă de Casandra. Ultimii în șirul de flori erau trandafirii „Queen Elisabeth”, soiul nobil de care era atât de mândră colega noastră și de care avea grijă ca de ochii din cap. Ne-a povestit cum a fost creat de un horticultor american special pentru regina Angliei și că este de fapt originalul grandiflorelor, fiind prima încrucișare reușită dintre floribunde și teahibrizi. Nu înțelegeam mare lucru dar de fiecare dată când vorbea despre flori, o ascultam cu mare atenție și eram fascinat de pasiunea cu care o face. Și nu numai la ea am întâlnit această pasiune pentru flori, ci și la colegii din aproape fiecare stație meteorologică pe care am vizitat-o sau la care am lucrat.

Cu nasul scufundat între petalele roz, am inspirat adânc mireasma inimitabilă a nobilului trandafir și am continuat ritualul, coregrafia meteorologică ce, cu timpul, intră în sânge. Legat intim de platforma meteorologică, în momentul în care iei de acolo un observator și îl pui să lucreze doar în fața unui calculator, fără soare, fără a fi înconjurat de elementele naturii, asemenea unei plante obișnuită să crească sub cerul liber, se va ofili, usca și eventual va dispărea.

Am început cu rondul preliminar. Toate aparatele păreau în ordine iar firul de iarbă, conform instrucțiunilor, nu era mai mare de douăzeci de centimetri. După ce a cosit-o cu trei zile înainte, Filimon a donat iarba unui cioban care își făcea veacul pe dealurile Galșei în schimbul câtorva șuvițe din părul fiicei sale, aparent neprihănite, esențial funcționării corespunzătoare a higrometrului. Asemănător unui metronom, higrometrul se bazează pe modificarea lungimii firului de păr în funcție de umiditate. Porii microscopici ai părului, din care inițial Filimon îndepărtase substanțele grase, au proprietatea de higroscopicitate. Vaporii din atmosferă condensează în pori și acționează asupra lungimii firului. Sunt preferate firele de păr blond, cât mai subțiri și lipsite de pigmenți. Există o credință, cu origine necunoscută, că numai o fată virgină are firul de păr perfect pentru funcționarea corectă a higrometrului. Poate că acel fir crescuse ani de zile până la dimensiunea necesară, fusese mângâiat de vreun îndrăgostit, pieptănat cu delicatețe de mii de ori și răvășit pe pernă de tot atâtea ori înainte să ajungă cu un capăt prins într-un șurub iar celălalt pe un scripete în partea de jos, de care atârna o bilă pentru a-l întinde. În ultimul timp majoritatea higrometrelor se construiesc cu funcționare electronică, ceea ce mi se pare destul de trist.

Am deschis ușile adăpostului meteorologic cu precauția și delicatețea unui crescător de porumbei. Aveam temerea că într-o zi instrumentele vor prinde aripi și își vor lua zborul iar în locul lor voi găsi doar un senzor electronic nepăsător și rece. Am notat umezeala de pe scara cu gradații inegale și am trecut mai departe. Rezervoarele celor două termometre ordinare, identice ca doi frați gemeni, se prelungeau cu tuburi subțiri iar scările din porțelan alb erau legate la capete cu sârmulițe și mai subțiri. Am verificat ca poziția lor să fie perfect verticală, garniturile de fixare să fie la locul lor, tubul capilar să nu prezinte întreruperi ale coloanei de mercur și să nu existe picături izolate în cavitatea superioară. Din instinct, mi-am fixat privirea la orizontală și am făcut citirea. Termometrele de maximă și minimă erau aranjate orizontal ca într-un somn adânc asimetric, cel de maximă fiind întotdeauna cu rezervorul în stânga și cu o ușoară, aproape imperceptibilă înclinare spre rezervor, pentru ca mercurul sa nu se poate prelinge spre cavitatea din celălalt capăt. Am notat maxima zilei, am scos termometrul cu grija de a nu atinge rezervorul și l-am scuturat așa cum fac mamele când copiii au febră, după care l-am pus precaut la loc în stativ. Cel de minimă, perfect orizontal, made in RDG, cu alcool, avea în tub, ca osciorul unui animal minuscul din porțelan negru, ca o vietate condamnată să-și trăiască viața în alcool,  un indice cu capetele îngroșate cât gămălia unui ac ce rămânea fixat pe temperatura minimă a zilei. Am verificat starea tamburului psihrometrului cu aspirație, tifonul să fie curat, apoi l-am udat, am întors cheița arcului moriștii și am așteptat patru minute după care am notat meticulos valoarea în registru.

De când am ieșit pe ușa stației și mă îndreptam spre platformă am știut că viteza vântului era de cinci-șase metri pe secundă. Ramurile subțiri ale copacilor se mișcau, de pe sol se ridica praful, lanul sărăcăcios de grâu din vale se unduia iar steagurile fluturau. Două minute am privit girueta pentru stabilirea direcției, în șaisprezece puncte cardinale. La fel ca în viață, știind de unde venim, vom ști unde ne ducem, așa și în meteorologie, este importantă direcția dinspre care bate vântul.

Girueta este unul dintre cele mai simple și în același timp unul dintre cele mai răspândite și mai vechi instrumente meteorologice. Se spune ca s-au găsit giruete și în situri arheologice din Mesopotamia sau din China antică. Ulterior, în evul mediu timpuriu, Papa Nicolae I a obligat toate bisericile catolice să aibă un cocoș pe acoperiș ca simbol al profeției lui Isus referitoare la lepădarea lui Petru de trei ori înainte de cântatul cocoșului. Pentru a nu fi doborât de vânt, cocoșul era montat pe o tijă mobilă și astfel indica direcția vântului.

 Încă două minute am privit placa pendulând în bătaia vântului și am notat direcția, viteza și rafala maximă. Eol, zeul vântului, nu era nervos în acea zi. Părea chiar indiferent. Nu am reușit niciodată să dezvolt cu acest zeu o relație atât de intimă, precum Ulise, în pelerinajul său de zece ani, timp în care Eol îi fusese totodată prieten și dușman.  Pot spune doar că am avut o coabitare pașnică.

După ce am notat și temperatura solului indicată de termometrele Savinov înfipte în pământ la un unghi de patruzeci și cinci de garde, am verificat aparatele înregistratoare – barorgaful,  termograful, higrograful – și am schimbat hârtiile înfășurate pe cilindre cu mecanism de ceas, cu senzori simpli și tije metalice delicate. Pluviometrul Tretyakov, un cilindru din tablă de zinc, devenit inutil în ultimii ani, avea brațele metalice întinse către cer ca într-o rugăciune a ploii care nu mai venea. Am ridicat ochii și am împărțit imaginar bolta în opt cadrane pentru observarea nebulozității, a tipurilor și înălțimii norilor, care, pe cerul spălăcit al sfârșitului de vară, dădeau dovadă de o impotență covârșitoare. Aceștia erau mult prea sus, aproape inexistenți, ca niște virgule șterse pe un manuscris vechi, cu foaia în diverse nuanțe de albastru și roșu. Mi-ar fi plăcut ca meteorologii să transmită și forma norilor. Uneori aveau formă de lupi, alteori de dinozauri sau de iepuri însă, de cele mai multe ori, norii luau forma unor animale ciudate pe care nu le găseai în nici un bestiar. Considerând determinarea formei norilor un proces subiectiv, mai marii meteorologiei nu au considerat-o necesară. S-a încercat odată, însă s-a constatat că norii se reflectau cu totul altfel de la un meteorolog la altul în funcție de starea sufletească și de imaginația fiecăruia. Astfel, la grupa norilor am notat gradul de acoperire – o optime, nori Cirrus Uncinus la înălțimea de peste două mii cinci sute de metri.

Sfera masivă de cristal, heliograful Campbel-Stockes, concentra și focaliza ca o lupă magică razele solare pe diagramă și odată cu înaintarea soarelui de la est la vest genera o arsura sub forma unei dâre. Oficial, după lungimea dârei ar fi trebuit să determin durata de strălucire a soarelui însă, la o privire mai atentă, vedeam litere necunoscute sub forma unui scris cuneiform specific civilizațiilor străvechi, dispărute. În fiecare an, când școala organizează Săptămâna altfel, iar stațiile meteorologice sunt asaltate de copii, aceștia sunt convinși că în bila mare de cristal, ca niște ghicitori, meteorologii prevăd evoluția vremii. Nu am încercat niciodată să le schimb părerea pentru că în această prezumție există și o parte de adevăr. Forma perfectă a sferei aduce cu forma universului. Cu cât mă apropiam de ea, simțeam o energie greu de descris, ca și cum întreaga energie a cosmosului se concentra în centrul acelei sfere ce, la rândul ei, emitea unde care pulsau în mâinile mele. Corpul începea să rezoneze subtil iar eu reușeam să percep simbolurile, imaginile și mesajele meteorologice de pe diagrama arsă de pata focală.

Pe ușa de la intrare, o hartă minimalistă pe care erau desenate cercuri concentrice din kilometru în kilometru reprezenta schema reperelor de vizibilitate. Ziua, vizibilitatea se considera egală cu distanța de la observator până la reperul cel mai îndepărtat care se vede sub forma unei siluete cenușii, fără detalii. La diferite distanțe și direcții față de stație, se aflau desenate cu tuș negru și simplist o antenă, un siloz, câțiva copaci reprezentând o pădure, un turn, un grup de clădiri sub care scria C.A.P., iar pe cercul ce marca patru kilometri era desenat un pătrat sub un triunghi deasupra căruia se afla o cruce. Reprezenta biserica unei mânăstiri singuratice, ca un neg pe întinsa câmpie Panonică. În cei doi ani de zile, de când  lucram la stația de pe deal, în fiecare tură de serviciu priveam oră de oră către acea biserică, îi auzeam tânguiala clopotelor dar nu o vizitasem niciodată. Era nici mai mult nici mai puțin decât reperul meu de patru kilometri ce făcea parte din schema de vizibilitate a stației. Dar în acea zi m-am întrebat oare cine slujește acolo, ce hram poartă biserica, cine sunt enoriașii și de unde veneau la marginea pustei. Poate fix în acel moment cineva spunea o rugăciune, mărturisea un păcat sau se ruga pentru sănătatea cuiva. Pâcla specifică sfârșitului unei zile de vară, din apropierea solului, era atât de subțire încât nu reducea vizibilitatea sub zece kilometri.

Am revenit în clădirea stației și am deschis ușița înaltă a barometrului, ca un ultim martor al stării vremii. Un milimetru coloană de mercur în sus, un milimetru în jos – vremea este generată de acest dans al mercurului barometrelor din întreaga lume. Am verificat să fie perfect vertical, fiind conștient că cea mai neînsemnată înclinare provoacă erori în măsurarea presiunii. Stăteam la o distanță apreciabilă. Este atât de sensibil încât chiar și respirația sau căldura emanată de meteorolog îl poate influența. Mai întâi am citit termometrul alipit, folosit pentru corecții, cu o precizie de 0,1 grade Celsius. Am ciocănit ușor cu degetul montura pentru ca meniscul să ia poziția normală. Am rotit cu blândețe șurubul vernierului până când marginea acestuia a fost tangentă pe vârful meniscului de mercur. Uneori mă întrebam cum a ajuns argintul viu din valea Ampoiului tocmai în cutia aceasta de lemn cu ușiță de sticla din biroul meu. Probabil că și mercurul – argintul viu – avea o influență asupra meteorologului, încă nedocumentată științific, care dădea dependență. Cu capul ușor aplecat, astfel încât ochiul să fie perfect la nivelul meniscului, am citit diviziunile apoi le-am notat în registru. Am aplicat corecțiile, reducerea la zero grade, plus constanta. Din tabelele îngălbenite, afișate pe perete alături de Miss Aprilie am adăugat corecția gravitațională.

Ceva nu era în regulă. Tendința barică indica o scădere atipică ce nu o mai întâlnisem în ultimii ani. Am reluat observațiile și calculele însă mi-a dat aceeași valoare. Fără să îi dau prea multă importanță, am hotărât să o trimit așa, iar în cazul unei erori aveam să fiu informat de la Centru sau să mă conving singur de pe harta sinoptică ce avea să vină prin radio peste câteva ore.

Cu registrul în față, am întocmit meteorul, micul meu haiku  atipic, sub forma unui șir de cifre, aparent fără nici o poezie pentru cei care nu sunt în domeniu dar cu atâtea înțelesuri pentru cei din meteorologie și l-am transmis: 15179 42960 12705 10275 20120 30016 40225 58043 80001… Am bătut cifrele pe telex cu o încetineală aproape ireală. După fiecare tastă mai stăteam câteva secunde și vizualizam fiecare grupă în parte, fiecare cifră, forma ei și ceea ce reprezintă: codul stației, vântul, temperatura, punctul de rouă, presiunea, tendința, norii. Aveam o stare ciudată de sfârșeală ca și cum acesta ar fi fost ultimul meteor din viață, ultimul meteor pe care un om îl transmite umanității. Aș fi vrut să nu se termine niciodată, să întocmesc un meteor kilometric în care să descriu alături de starea vremii și starea sufletească, să o codific și să o transmit undeva, nu conta unde, ca un răvaș într-o sticlă aruncată în ocean. Ce se întâmplă cu aceste observații peste zece ani? Dar peste o sută de ani? Ce se alege din aceste momente unice? Va mai deschide oare cineva registrele de observații pline cu mii de cifre, litere și semne reprezentând fenomene, stări și sentimente? Tot ceea ce facem noi, meteorologii observatori, va rămâne în istorie ca cel mult un punct pe o curbă a temperaturii sau, mai nou, un pixel pe curba variației climatice a Pământului. Un pixel într-un grafic pe un slide de PowerPoint. Atât! Acel pixel se va afla acolo datorită muncii de o viață a meteorologilor care, piatră cu piatră, asemenea mozaicului de pe clădirea Agenției, reușesc să scoată frumosul la lumină, devenind nemuritori, trăind peste ani și anotimpuri și fiind martori direcți ai evoluției, aparent monotone, a vremii și climei pe Pământ.