Dacă Lume fără cer (1947) ar fi „primul roman plauzibil al Banatului” (Ungureanu 2015 : 435), atunci semnatarul lui, adică Virgil Birou, „un colos, clădit fără economie”, de un realism robust (cum l-a văzut Pavel Bellu) ar culege, fără tăgadă, meritele deschizătorului de drum. Fiu al satului (Ticvaniu-Mare), cu o tinerețe tumultuoasă, răvășită (fugar, căzând în vagabondaj, făcând foame și studii la Politehnica timișoreană, la Facultatea de mine), ins butucănos, pofticios, blajin și exploziv, cu accese de furie (în ochii nepotului, în casa de pe strada Dacilor), Virgil Birou debuta la Vrerea (1932) și va constata, ajuns la Timișoara, o „delăsare a instinctului cultural”. Neavând norocul unei Universități, aici cultura „urma a se face”.

Energicul Virgil Birou (1903-1968), om de ştiinţă (inginer), dar monografist cu ecouri gustiene va descoperi în marginalizatul Banat (v. Oameni şi locuri din Căraş, Editura Astrei Bănăţene, 1940) un „exuberant caleidoscop de calităţi”. Să reamintim că „uriaşul candid” (cf. Pavel Bellu) a fost preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Banat. Un Banat emancipat cultural, un spaţiu „cvasiexotic” pentru cei veniţi „din afară”. Cu zel pedagogic, ca posibil ghid, V. Birou se simte dator să explice „sufletul poporan bănăţean”, deschizând „o uşiţă”. Crucile de piatră de pe Valea Caraşului (1941) reprezintă o informată geografie sentimentală, cu detalii etnografice şi fotografii „originale, făcute de autor”. V. Birou, chiar şi în roman, documentează sociografic, aducând la rampă lumea „ocnarilor”.

Cum după Marea Unire centrul de greutate se mută la Timişoara, invazia cărăşeană ia amploare. Strămutările, într-un timp al emancipării, înseamnă şi subordonarea vechilor centre (Lugoj, Caransebeş, Oraviţa), în pofida unor flotante răbufniri orgolioase. Metropola-aspirator, cândva „xenofilă şi refractară”, comercială şi cosmopolită adună valori, sensibilă la influenţele central şi est-europene. Imigraţia cărăşenilor triumfă prin celebrul trifoi cărăşean (V. Birou, Stoia-Udrea, Romul Ladea – „barbarul”), conviețuind cu un alt triunghi cultural timişorean, cum observase Cornel Ungureanu, alăturând pe Franyo Zoltan lui Robert Reiter (Franz Liebhard, după 1949) şi Aurel Buteanu. Utopizantul Ion Stoia-Udrea (1901-1977), servind stânga intelectuală (la Vrerea), îndurând mizerie, „a răzbit”, ne asigura, retrăgându-se apoi la Greoni. A fost, desigur, un brav animator cultural, un „element coagulant”, producând şi falsuri, precum Istoria bisericească a Banatului, (folosită de dr. Gh. Cotoşman, chiar dacă voci autorizate au protestat vehement). Cu o teză doctorală la Budapesta, un Aurel E. Peteanu, grijuliu şi cu „marii dispăruţi”, era interesat de folclorul bănăţean. Dacă Romul Ladea, însoţit de legenda „barbarismului”, sprijinind valorile, propunea chiar un program regional, sedus de măreţia locurilor (o Lume), V. Birou, prin Poezia nouă bănăţeană (1944), anunţa „izbânda” noului val: Pavel P. Bellu, Petru Sfetca, Al. Jebeleanu, Petru Vintilă; şi scruta, pătrunzător, în chip de prefaţator, „problemele esenţiale”. Să nu uităm că V. Birou, în Limpeziri, constata că Banatul se apropia greu de „chermeza literaturii române”, în pofida energiilor bănăţene „pline de neastâmpăr”. Dragostea faţă de „solul originar” poate încuraja delirul localist, măgulind patriotismul local, uitând că pedagogia provinciei cerea, după vrerea călinesciană, un regionalism inteligent, cercetat la scara unei literaturi.

Carte de succes, retipărită în 1943, Oameni și locuri din Căraș, deși marca un debut târziu, impresionantă prin efortul documentării, s-a vrut o operă de sinteză, adunând varii informații (istorie, sociologie, filologie). Era rodul unor investigații, ca sociologie aplicată, și un voiaj sentimental, în plină epocă a reportajului, poposind într-un Caraș „deschilinit” de restul lumii și deschizându-se ei, prin cele 48 de fotografii. A urmat, în 1941, Năzuințe și realizări. Etape din vieața culturală bănățeană, apărută sub egida Institutului Social Banat-Crișana. Din nuvela Ghiorghi Rață se lămurește cu revoluția (1942), Virgil Birou, preocupat de viața „ocnarilor”, va trage Lume fără cer (la Fundațiile Regale), un roman social, construit inginerește, în cinci capitole. Sunt amănunte tehnice în exces, dar romanul, de aderență socială, proletarian este o carte identitară, a locului, retrasă și reeditată (în 1957, cu un alt final). Pavel Toc din Socolari se desprinde din universul țărănesc și, pentru a scăpa de armată, devine miner, urmând „să sape cărbune”. Carte inaugurală, cum s-a spus, cu accente zoliste, Lume fără cer radiografiază un spațiu plural (etnic, confesional, lingvistic, cultural), un „areal poros” (cf. Grațiela Benga), de barochism agonic, înscriindu-se paradigmei romanului crepuscular. Se simte, desigur, amprenta locului (identitatea unei regiuni), ecourile catastrofei de la Anina (1924), dar și lecția solidarității și omeniei, presupusă de ortăcie într-o lume a instinctelor. Dacă „răvuluția” e un chef cu țigani în munții Oraviței, dacă studiul etnografic salvează culoarea locală, dacă accidentul provoacă groază și disperare (valea hototind de „jărăgaiul durerilor pornite”), romanul anunță viitoare fluxuri migratorii / exodul spre centrele industriale. În pasta epică răzbat vocile Banatului multicultural: moș Iosim și nepotul său, Pavel Toc, moș Ion Stăvan, inginerul Svoboda, birtașul Vențel, Gorbojemsky și atâția alții. Ocnarii, în primul rând, oameni condamnați, închiși în ei, rătăcind prin viață peste care Virgil Birou desfășoară, totuși, o viziune luminoasă. Curios, semnalând devenirea unei clase „prin industrie”, Nicolae Țirioi descoperea romanului lui Birou „o semnificație asemănătoare” cu apariția lui Ion de Liviu Rebreanu (Țirioi 1976 : 96). Ceva mai rezervat, Traian Liviu Birăescu sesiza că Birou impune o lume, dezvăluind „peisajul și sufletul bănățean”, alături de alte „roade vrednice” (Anișoara Odeanu, Ilie Ienea, în lista lui N. Țirioi, entuziasmat de Ard luminile-n Vitol). Dacă Oglinda lui Moș Ion Stăvan data din 1946, prin stăruința unor devoți au fost scoase la lumină și alte titluri. Orăvițeanul Constantin Juan Petroi a recuperat un manuscris despre Revoluția de la 1848 în Căraș iar Nicolae Danciu Petniceanu a tipărit, în 1997, Răzbunarea lui Stolojan și, în 2003, Trei săptămâni sub teroarea bombelor germane, adunând reportajele de război din ziarul Vestul. Ar mai fi Cartea peșterii și un alt manuscris despre Istoria mineritului bănățean, așteptând – se îmbărbăta Virgil Birou, o vreme președinte al Camerei de Muncă – timpuri „mai normale”.

Cât privește Poezia nouă bănățeană, Virgil Birou, semnând prefața și operând selecția, denunțând „ermetismul dialectal” și lirismul folclorizant, reținea doar patru nume: Pavel P. Bellu, Al. Jebeleanu, Petru Sfetca și Petru Vintilă. Volumul venea după antologia lui Stoia-Udrea, 11 poeți bănățeni (1942), propunând o scurtă istorie a poeziei bănățene; aici, președintele Asociației Scriitorilor, personaj dinamic, vrea să fie maiorescian și respinge confuzia de planuri etnic / estetic. Înțelege că Timișoara devine centrul de greutate al provinciei, că între năzuințe și realizări e cale lungă. Chiar dacă „adevăratul Bănat” e în Caraș, chiar dacă lumea Carașului „își ajunge sieși” (cf. Cornel Ungureanu), strămutarea era soluția. La Timișoara conștiința românească era „tânără și crudă”; prefacerile interbelice, încurajând tendințele în fierbere, aveau nevoie de solidaritate intelectuală. Încât, imigrația cărășenilor a născut trifoiul cărășean, coagulând energiile celor trei vrednici bărbați: Virgil Birou, Romul (Romulus, de fapt) Ladea și Ion Stoia-Udrea, cu Vrerea, în trei serii, dispărută în 1947. Corespondența dintre sculptorul-artist (Romi) și profesorul Birou naște un adevărat microroman (Ionică 2021 : 12), dezvăluind, într-o Timișoară cosmopolită, câte inițiative se pot întrupa prin prietenie și program. Prozator și publicist, Virgil Birou încercase să impună Banatul pe harta țării, cu o prezență nesemnificativă până atunci. Prin Oameni și locuri din Căraș aducea „comori puse în lumină”. Deși obosit, bolnav, nemaiavând cunoscuți pe Corso, încă spera că povestea Carașului o va scrie „odată și odată”, se destăinuia lui Romi (Ionică 2021 : 100). Venise într-o Timișoară „xenofilă și refractară”, fără Universitate. Cu un aer obosit, „de trist Fallstaf” (cf. Ion Arieșanu) va repeta, în amurgul vieții, încântat: Banatul ultimilor ani, odată cu instituționalizarea activităților culturale, „a izbândit”. „Om al tradiției”, cum nota N. Ciobanu în necrologul din Orizont, Virgil Birou merită recitit și prețuit. El este, afirma Cornel Ungureanu, „omul de la care începea literatura Banatului” (Ungureanu 2021 : 186). Din păcate, desele întâlniri ale criticului cu profesoara Veturia Manolescu-Birou, cu repetate telefoane, amânări și „un etern altădată”, cercetând – „în liniștea hârtiilor sacre” – sacii cu dosare vechi, reviste, corespondența etc. n-au avut un rezultat favorabil. Acel „culoar de timp”, îngăduind râvnita documentare, nu s-a arătat…