Imaginea de monument viu a liricii timișorene contemporane nu poate fi completă fără Viorel Suciu și poezia sa, inconfundabil paviment la edificarea postdecembristă a literaturii noastre. Poetul s-a dovedit a fi, în timp, un terapeut boem al insolitărilor și al unui fel de a experimenta, fără istovire, tipuri/tipologii de re-scriere, mereu sub o altă înfățișare, realitatea ca  noul scenariu alexandrin, rezonanță prozastică sau însoțire spirituală într-un climat viciat de aglutinant coșmaresc, de anxietant comeraj, de frângeri sufletești și zbateri sisifice ale omului îngenuncheat sub vremi. Insula de fier vechi (Timișoara, Brumar, 2007, 78 p., cu ilustrațiile autorului) are primele întâmplări elogioase(Foarță, Tolcea, Bunaru) pe coperte dar adevăratele recomandări ale unei cărți care trebuie citită sunt chiar poemele inserate aici. Soluția pe care o alege poemul va fi această obediență în fața memoriei active, o supunere determinată a eului reverberând semantici adezive, tușri în suprapuneri mimând un spectacol aproape brechtian și într-o dialectică irepetabilă.

Poezia lui Viorel Suciu își păstrează, e drept, și fațeta ei „platonică”, de pe vremuri, dar în anii din urmă vitalități dionysiace sunt generatoarele neuronale în siajul liric topit în retortele neomodernismului. Autorul nu este chiar un poet „cosmogonic” dar unul activ, cerebral, da. Numai că poezia, pentru el, nu reprezintă în exclusivitate un instrument exo-somatic („Ca o rază de soare calc norii încet,/Voi relua lucruri rămase neterminate,/mânat de încurajarea unui zâmbet luminos./Rotițele ceasului în voi se mișcă,/mă dezmiardă cristalele de gheață din fereastră/și zâmbesc fără intenție la gândul că aripilemele/vor fi trepte pentru zbor de păsări.”), însă „antropomorfizarea” limbajului/discursului mătăsos conferă distincție valorică. Maniera aceasta periscopică instituie și o chimie inefabilă poemelor. Animismul panteistic gvernează calmul recitativ, evitând punctul de ruptură, fără un recurs la excentricități în universul scriptural: „Am reparat lanterna joi,/chiar la început de mileniu,/și stăm cu ochii ațintiți/la cine intră pe ușă//Vom zidi cu cărămizi împrumutate/de la Regele Soare,/ocrotitorul nostru:/el a început epoca piramidelor/și avea alături pe cel ce a făcut/ primul mormânt,/cel ce plutește defunct în viața eternă/dezvoltând simetria.//Proba nevoii de securitate:/comunicarea cu munții./Întoarcerea pe pământ:/fundul rotund al femeii/și fînețea picioarelor ei încrucișate.” (Istoria artei ca o privire peste umăr, p. 56).

Un fel de ritual („grafic”) al unor geste contemplative (da, ele, remanențele fierului „vechi” sub patina timpului) dau nu de puține ori într-un expresionism morbid („Stau cu cioburi pe piept/și pulsează pe tavan inima mea/cu zvâcnet de lumină/romburi, triunghiuri,/puncte.”) înfățișează, semasiologic, piloni tematici, conferă distincție valorică acestui ceremonial de obsedante disoluții ale realului. Aneantizarea hotarelor vis-real, rațional-irațional ține de o nevoie instinctivă a eului auctorial de a fi însoțitor în explorări imagologice prin dinamitarea convențiilor. Un soi de patologie a iubirii „dislocă” sarabanda viselor și consacră metaforei iminența unei forțe inhibitive prin care daimonul deconstrucției miturilor ocultează, de pildă, tema nostalgiei și duce patosul liric până la ritualul altor împodobiri ale sufletului: „Când îți voi simți gustul,/mă tem că te voi înghiți fără apă./Cu încălțările tale/voi ține ușile deschise larg/și voi lăsa păsările/să-și facă doar cuiburi în ele./Haina ta//o voi pune în geam/contra soarelui,/ca să te diger la întuneric./Cu siguranță îmi vei circula/prea iute prin sânge,/mă vei înnebuni/și cu un ultim obiect de-al tău,/umbrela roșie,/voi sări de la etaj ca un parașutist./Nu mă voi zdrobi de zarzăr,/nici nu mă voi uda/în fântâna porumbeilor,/dar o adiere necurată/mă va purta/spre parcuri/cu arteziene fierbinți.” (Când îți voi simți gustul, p. 62).

Și în acest volum al lui Viorel Suciu, umbra lui Jung pare a confirma un tip ciclic de preliminarii ale ceremonialului liric. Numai că tocmai aceste preliminarii sunt, mai cu seamă, inițiatice („Mă scald într-un lac/pe al cărui fund strălucesc/oase mari./Ies la mal/încălțat în cranii de iepe,/pășesc stângaci/mestecând aerul,/și rotulele îmi pocnesc/cu ecouri.”), în vreme ce nivelul (înalt!) de intelectualitate al poeziei nu e de neglijat iar sicațiunea unor cuvinte (și grupuri de cuvinte) aduce același registru al „înfruntărilor” ludice mai aproape de a putea consemna, orișicâtuși, cu un eu liric astfel rezemat de o idee sau de mai multe. Or, momentul ebuliției poeziei (viața aceasta care ne-a fost dată) într-o aparență finită, contrastează cu trama lirică a discursului, care e interferată de lirismul trăirii: „S-a dus vremea/când ningea mult/și toți semănam între noi.//În prima zi caldă din an/miza cade pe clocot./Mișcările mele lasă amprente pe jumătate,/așteptarea cuiva/se lasă trasă de păr./E vremea stofei întinse,/manevrez ochelarii ritmat,/ca pe un schimbător de viteză./Chiar dacă dospește și curentul electric,/pe fundul genții poți da/de obiecte ascuțite.//Bunica a scos pantodii cu scârț/și i-a pus în drum/ca să mă împiedic./Culcat la pământ,/aud în vecinătate foșnete/în măsuri muzicale,/un paianjen căzut din cer/vrea acasă./În jur, doar fântâni/din care nu știu/cum să beau apa./Bărbații vrăjitori/plutesc primăvara/cu puieți de cais/între picioare.//Se crapă pe la colțuri/singurătatea mea,/atunci când ud florile./Aș putea adormi/în vacarmul unei nunți/de păsări.” (Astenic blues, p. 6-7).

Volumul venea cu o confirmare nouă a locului pe care, prin poemele sale, îl ocupă Viorel Suciu între vocile elitei galante a poeziei timișorene de astăzi.