În palma Lui
Am căzut.
Nu cu trupul,
ci cu sufletul.
Ca o frunză ruptă de vânt
fără glas,
fără direcție.
Noaptea era tăcută.
Cerul nu spunea nimic.
M-am întrebat dacă El mai aude
un om atât de mic.
‚, Doamne….-’’
atât am putut șopti.
Și-atunci,
în liniștea grea,
am simțit-o:
O mână.
Nu pe umăr.
Nu pe frunte.
Ci adânc,
acolo unde doare tăcerea.
Nu mi-a spus nimic.
Nu mi-a cerut nimic
Doar m-a ridicat,
încet,
ca și cum purta
un ciob de lumină
pe care nimeni nu-l vedea.
Am plâns.
Nu pentru durere.
Ci pentru că am înțeles,
că nu fusesem niciodată
singur.
Greutatea iubirii
Am căutat cerul.
Nu sus printre stele,
ci jos în țărâna
unde genunchii mei s-au frânt.
Pământul era rece.
Mi-am pus palma pe el
și-am simțit cum plângea.
M-am rugat.
Dar nu cu vorbe.
Am strâns tăcerea în pumni
și am lăsat-o să urce.
Poate că Dumnezeu a auzit
fiecare bătaie de inimă
ca pe un strigăt.
Mi-am amintit de cruce.
De greutatea ei.
De spini care n-au întrebat
dacă fruntea doare
De cuiul care n-a cerut voie
să intre în carne.
O, Doamne,
Cum ai răbdat?
Cum ai privit cerul
și nu l-ai chemat să te rupă
din lume?
Eu n-aș fi putut.
Dar Tu
Ai iubit.
Până la capăt.
Până la sânge .
Până la tăcerea grea
care s-a așezat peste lume ,
când ai închis ochii .
Și- atunci am înțeles.
Nu crucea era grea.
Ci dragostea.
Atunci am înțeles
Acolo unde tăcerea apasă,
unde timpul nu curge
și umbra se lasă
ca o mână nevăzută
peste suflet
L-am găsit.
Nu în fulger,
nu în munți prăvăliți,
nici în vuietul apelor fără somn.
L-am găsit
într-un fior,
într-o lacrimă
căzută pe lespedea rece.
Nu era glas,
nici poruncă,
nici foc mistuitor.
Era doar o prezență
care umplea tot golul
fără să ceară nimic.
Atunci am înțeles:
credința nu e fulger,
nici cutremur,
nici munte ce cade în mare.
E pasul cel tăcut
care merge prin noapte
fără să se teamă de întuneric.
Cerul era departe.
Sau poate aproape,
strâns într-un colț de inimă
care învățase să tacă.
Atunci am înțeles:
Dumnezeu nu vine când îl strigi
El așteaptă să taci.