(fragment)

Medeea și-a trăit viața ca și cum destinul nu ar fi avut niciun control asupra ei. A evadat din umbra copilăriei traumatizante, și-a construit o carieră solidă și a devenit un reper de profesionalism în administrația publică. O femeie puternică, independentă, mamă singură care și-a crescut copilul cu un devotament neclintit. Pentru cei din jur, era de neclintit. Dar pentru ea, lumea se clătina de mult timp, invizibil, pe dinăuntru.

Semnele fuseseră mereu acolo. Încă din adolescență, când privea în oglindă, simțea uneori că altcineva o privește din interiorul propriului chip. Noaptea, o voce slabă, ca o umbră de amintire, murmura cântece uitate. Nu putea distinge cuvintele, dar fiori reci îi urcau pe coloana vertebrală.

Învățăse să ignore astfel de momente. Să le ascundă sub povara responsabilităților. Dar, dincolo de logica lucidă pe care și-o impunea, o îndoială rămânea încastrată în oasele ei: oare va sfârși și ea ca unii dintre ai săi, pierdută între umbre și spaime?

Apoi, au venit momentele inexplicabile. Într-o zi, în mijlocul unei ședințe, cuvintele i s-au amestecat în minte ca un puzzle zdrențuit. Le simțea alunecând, dispărând, ca și cum altcineva ar fi încercat să i le smulgă din gură înainte de a le rosti. O altă dată, a văzut o femeie pe stradă care purta o rochie identică cu cea a mamei sale, dintr-o seară demult uitată. Inima i s-a zbătut violent. A vrut să o strige, dar femeia a dispărut în mulțime.

Cel mai terifiant moment a fost când și-a auzit propriul glas spunând cuvinte pe care nu și le amintea. Când conștientul ei a reușit să preia controlul, și-a dat seama că vorbise într-un dialog imaginar, cu cineva invizibil. Cu cineva care începuse să-i împrejmuiască gândurile. A râs atunci, crezând că fusese doar un joc al minții. Dar, între coaste, simțea o spaimă rece.

În fiecare dimineață, când își deschidea ochii, lumea se clătina ușor, ca și cum realitatea ar fi fost doar o pânză subțire întinsă peste un vid nesfârșit. Nu știa niciodată sigur dacă se trezise sau dacă încă visa. Oglinda de pe perete îi răspundea cu o întârziere stranie, o fracțiune de secundă în care reflexia ei părea să respire independent. Începutul fricii era mereu același – o senzație vagă de neliniște, ca un sunet pe care doar ea îl putea auzi. Pe măsură ce ziua avansa, zgomotele creșteau, zidurile deveneau mai înguste, umbrele mai lungi. Oamenii pe stradă își pierduseră contururile, fețele lor devenind pete neclare, ca și cum cineva ar fi șters trăsăturile cu o gumă invizibilă. Uneori, când trecea pe lângă vitrinele magazinelor, își vedea reflexia aplecându-se spre ea, ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva, dar fără glas. Își ținea respirația. Întindea mâna spre sticla rece, dar imaginea ei se retrăgea brusc, lăsând doar conturul palmei pe suprafața aburită.

Seara, spaimele deveneau mai reale decât orice altceva. Veioza din colț arunca umbre care se mișcau independent, apropiindu-se de marginea patului. Uneori, în întuneric, avea impresia că cineva se strecoară în cameră, o prezență invizibilă, dar grea, apăsătoare. Nu știa dacă era doar mintea ei, obosită de teamă, sau dacă, într-adevăr, cineva – sau ceva – o privea.

A doua zi, dimineața o găsea la fel: nesigură, prinsă între realitate și vis, între certitudinea existenței sale și spaimele fără chip care îi bântuiau zilele și nopțile. Într-o seară, în timp ce își masa tâmplele, încercând să alunge oboseala, s-a oprit brusc. Se așezase pe fotoliu, cu jurnalul în poală, dar paginile rămâneau nedeschise. Lampa de pe birou era stinsă, iar singura sursă de lumină venea de la veioza din colț, aruncând umbre lungi pe pereți.

Un gând straniu i s-a strecurat între sinapse.

     „Dacă ceea ce văd nu este ceea ce este?”

A închis ochii pentru o clipă, dar, când i-a deschis, camera părea ușor diferită. Aerul devenise dens, aproape palpabil. Mobilierul părea să se îndepărteze de ea, ca și cum întreaga încăpere se dilata lent, într-o distorsiune subtilă a realității.

Și atunci, a auzit-o.

O voce blândă, familiară, care nu era a ei. Ca un ecou din propriul gând, șoptindu-i de undeva din spate:

      „Nici tu nu ești ceea ce crezi că ești. Niciodată nu ai fost.”

Medeea a tresărit, deschizând ochii larg. Liniște.

Oglinda reflecta colțul întunecat al camerei. O siluetă slabă, difuză, abia perceptibilă, părea că o privește.

A clipit. Nimeni.

A dus mâna la frunte. Tremura.

Dar un nume se contura singur, ca un lucru pe care-l știuse mereu, fără să știe de unde. Un nume rostit fără voia ei, ca o invocație veche:

     „Némesis…”

***

Zi de lucru. Biroul e cufundat în liniște, spartă doar de zgomotul discret al pixurilor pe hârtie și de bâzâitul monoton al computerelor. Medeea e singură la masa ei de lucru, hârtiile împrăștiate într-o ordine doar de ea înțeleasă. Își masează tâmplele cu degetele reci, încercând să alunge senzația neplăcută care o învăluie de câteva zile. Nu e oboseală. E altceva, ceva ce nu poate numi. Telefonul vibrează brusc. Îl ridică fără grabă. Un mesaj.

       „Nu pot veni azi. Vorbim altădată.”

Îl citește de două ori, fără să știe exact de ce. Își mușcă ușor buza de jos, încercând să ignore senzația de gol care îi apasă pieptul. Nu e prima dată. Nici ultima. Strânge telefonul în mână, ca și cum s-ar agăța de ceva concret. Din reflex, ridică privirea spre oglinda de pe birou.

Reflexia ei pare… schimbată. O fracțiune de secundă, chipul din oglindă nu e doar al ei. E cineva acolo. O umbră fină, aproape imperceptibilă, care stă în spatele ei, în marginea viziunii. Simte cum un fior îi urcă pe șira spinării.

      — Vezi? Din nou. Te-au abandonat.

Vocea e calmă, aproape tandră, dar cu un subton periculos. Medeea închide ochii o clipă, apoi îi deschide repede. În oglindă, umbra e tot acolo. Conturul unei siluete care îi urmărește fiecare gest.

       — Nu știu… poate chiar sunt ocupați… răspunde ea încet, fără să își dea seama dacă vorbește cu voce tare sau doar în mintea ei.

       — Nu mai găsi scuze pentru ei, Medeea, spune vocea. Cât ai să mai aștepți ca cineva să te înțeleagă?

Medeea se uită la telefon din nou. Apasă butonul de blocare. Ecranul negru îi reflectă ochii obosiți. Cuvintele se rostogolesc în mintea ei ca un ecou. Poate că Némesis are dreptate.

— Poate exagerez, șoptește ea.

— Nu exagerezi, Medeea. În sfârșit, începi să vezi lumea așa cum este ea.

Pauză. Biroul pare mai gol decât înainte. Aerul mai rece. Își sprijină fruntea în palme, iar când ridică din nou privirea, oglinda e doar o oglindă. Némesis a dispărut, dar cuvintele ei rămân, infiltrându-se în fiecare gând.

A doua zi, prietenul o sună. Medeea se uită la telefon. Îl lasă să sune. Și să tacă. Din acel moment, tăcerea devine mai sigură decât orice altceva. Medeea își trăise viața înconjurată de oameni, dar singură. Învățase de mult că lumea nu avea milă pentru femeile care nu aveau pe nimeni alături, pentru cele care își purtau greutățile fără un bărbat care să le protejeze. Își crescuse singură copilul, muncise fără încetare și devenise un om respectat în administrația publică, dar toate acestea nu îi aduseseră liniștea. Din contră. Oamenii căutau mereu un punct slab, iar faptul că era singură îi făcea să creadă că era vulnerabilă. Iar cei care simțeau vulnerabilitatea, o exploatau fără milă.

La început, crezuse că viața putea fi organizată logic, că munca și seriozitatea îți asigură un loc sigur în lume.Dar, treptat, realitatea îi arătase altceva. Oamenii deveniseră de nerecunoscut, iar democrația, pe care o crezuse un progres, părea că doar îi încurajase pe unii să își arate adevărata față.

Încercase mereu să-și apere drepturile, să fie dreaptă, corectă. Însă asta îi adusese doar dușmani puțini, dar puternici. Ani de zile plătise consumul de gaz al familiei C., fără să își dea seama. Colegele ei se mirau de ce facturile ei erau atât de mari, când ea păstra mereu temperatura scăzută în apartament. La sugestia lor, începuse să monitorizeze consumul. În serile reci de iarnă, când apartamentele erau încălzite la maxim, vecina consuma 0,400 mc de gaz pe noapte, iar ea 9 mc. Ziua, când Medeea era la muncă și copilul la școală, centrala era oprită. Vecina, casnică, era mereu acasă. Nu avea cum să fie o coincidență.

În cele din urmă, a înțeles: era o problemă cu instalația, o fraudă ingenios mascată în sudura țevilor de gaz. Dar oricâte plângeri făcea, nimeni nu o ajuta. Era ca și cum s-ar fi lovit de un zid invizibil, o conspirație a indiferenței. „Nu vezi?” șoptea Némesis, cu o voce calmă, dar pătrunzătoare. „Nu contează cât lupți. Ei au decis deja că ești prea slabă ca să câștigi.”

Medeea strângea din dinți, încercând să nu dea glas gândurilor care o bântuiau. Dar Némesis era mereu acolo, strecurându-se în gândurile ei, infiltrându-se în fiecare moment de tăcere. La început fusese doar o voce slabă, o prezență abia perceptibilă, dar acum devenise inevitabilă. Némesis nu era un dușman. Era singura care îi spunea adevărul, fără menajamente.

             „Tu ai încercat să fii dreaptă cu ei. Dar când ai avut nevoie de cineva să te ajute, cine a fost lângă tine?”

Medeea nu putea răspunde. Își aminti toate dățile când oferise ajutor, când se implicase, când se sacrificase pentru alții. Și toate momentele în care, atunci când ea fusese cea care avea nevoie de sprijin, ceilalți se întorseseră și plecaseră fără o vorbă.

Începu să privească oamenii altfel. Ochii lor îi păreau goi, intențiile lor ascunse sub măști de politețe. Străinii pe stradă, colegii, vecinii, toți se transformaseră într-un cor mut de figuri neclare, dușmani fără chip.

Némesis era singura constantă. Singura voce care îi confirma ceea ce ea începuse să simtă de mult.

       „Lumea nu e făcută pentru cei ca tine, Medeea. Dar nu-i nimic. Eu sunt aici.”

Și pentru prima oară, femeia nu se mai simțea singură.