(fragment)

— Goldstein, ce s‑a întâmplat? întrebă repezit Alexander, pășind în încăpere.
— Sinucidere, domnule. A luat o furculiță și și‑a străpuns pielea, sângerând până la moarte. Cel mai probabil, a săvârșit actul aseară, după întoarcerea de la cină, estimă ofițerul.
— Evident, altfel n-ar fi avut de unde să-și procure arma crimei. Cu o furculiță… Deținuții nu au voie cu tacâmuri în celule, Moser. Cum de a ajuns Volker cu furculița aici? întrebă Lasaroff, iritat.
— Eu i-am dat permisiunea, domnule, răspunse el, cu capul plecat.
— Tu?! Goldstein, știi bine regulamentul! se răsti Alexander, întorcându‑și privirea la el.
— Știu, să trăiți… bolborosi ofițerul. Totuși, domnule, nu avea niciun obiect metalic pe tavă când a plecat, am verificat cu atenție. Și, știind că lipsea adesea de la masă, am socotit că nu va fi cu problem atâta timp cât mănâncă, spuse Goldstein cu spaimă în glas.
— Nu avea nimic metalic pe tavă? reluă Alexander.
— Nu, domnule. A fost primul lucru la care m-am uitat.
— Inseamnă  că a ascuns-o și, când s-a văzut singur în celulă, a trecut la fapte. De ce crezi că a dorit să vină la masă? Avea nevoie de ceva cu care să-și cauzeze sfârșitul și aceea a fost ocazia prielnică, zise Alexander. La naiba! înjură el nervos.
— Domnule, dacă e vina mea, mi-o asum…
— Ce să-ți asumi? Nu aveai de unde să știi ce avea el de gând, îl întrerupse Alexander. Drăcia dracului! Asta complică lucrurile… urmă inspectorul Lasaroff, țintindu-și privirea asupra cadavrului. Fusese de mulți ani în serviciul poliției și văzuse destule dar o astfel de scenă nu i se mai arătase până atunci. Se înfioră la vederea furculiței înfipte adânc în carnea încheieturii lui Samuel. Tacâmul rămăsese suspendat în țesutul cărnos, de parcă ar fi fost înțepenit într-o piftie închegată. Două vene fuseseră perforate. Sângele îmbibase o bună parte din așternut iar uniforma deținutului era la fel de murdară. Când privirea îi căzu pe chipul bărbatului, Alexander observă că avea ochii închiși, de parcă dormea. Doar paloarea cadaverică și lipsa respirației trădau moartea. “Fir-ar să fie…” gândi Alexander.
— Domnule…? îndrăzni Goldstein.
— Da…? răspunse el, ca trezit din reverie.
— Ce facem? Curând vor veni și ceilalți.
— Facem ce se cuvine, Moser. Trebuie anunțat centrul de poliție  și chemat un medic legist pentru a efectua autopsia. Pregătește hârtiile necesare, avem un raport de întocmit. De asemenea, ceilalți deținuți să fie ținuți în cantină până curățăm această mizerie.
— Am înțeles, domnule, spuse Goldstein și ieși să execute dispozițiile.
Alexander mai rămase câteva clipe lângă patul unde zăcea Samuel. Îl privea și nu-i venea a crede. Ieri vorbise cu el iar azi era mort. Și ce moarte cumplită! Fusese o metodă aspră, pe care o recunoștea ca atare. Se gândi dacă nu cumva Samuel dorise să se pedepsească. Să se răscumpere prin sângele propriu? Să fi crezut că doar o astfel de sentință era vrednică de păcatele sale? Doar el știa. Și, din nefericire, dusese și acest secret cu sine…

                                                        ****

Era aproape ora treisprezece când Alexander Lasaroff ajunse acasă, după o zi istovitoare la postul comunal. Întreaga chestiune legată de decesul lui Volker se prelungise mai mult decât crezuse. Imediat după constatarea morţii, trimise înştiinţare către cancelaria districtuală, iar în două ceasuri şi jumătate, doi reprezentanţi ai Departamentului de Cercetări Criminalistice sosiseră la faţa locului. Îi însoţea şi medicul legist, care procedă cu metodă la examinarea trupului. Se luaseră probe, se măsurase şi se analizase tot ce putea avea legătură cu cazul. Formulare întregi fuseseră completate, semnate, arhivate. Spre final, trupul neînsufleţit fu aşezat cu grijă într-o cutie funerară şi trimis cu trenul către capitala districtuală, unde, probabil, avea să fie incinerat, de vreme ce nimeni nu se arătase să-l revendice. Zvonul sinuciderii se răspândise cu repeziciune în tot satul, iar curioşii se adunaseră în faţa clădirii jandarmeriei, sperând să zărească măcar o fărâmă din cele petrecute. Alexander trimisese şi o informare oficială la Viena, către Tribunalul Suprem, pentru a solicita clasarea procesului. Judecata, fără inculpat, devenea imposibilă. Acum, singur în sufrageria sa modestă, Alexander contempla toate cele întâmplate. Era asemenea unui fluviu năvalnic de gânduri, pe care nu izbutea să-l domolească. De ce să fi făcut Samuel un astfel de gest? Ce întunecime să-i fi cuprins mintea? Să fi fost din pricina presiunii procesului, a acuzaţiilor, a temerii de sentinţă? Nu mai putuse răbda ruşinea? Singurătatea? Păcatele? Întrebări nesfârşite… dar niciun răspuns limpede.

„Samuel Volker – sinucis!”

Vösendorful vuia deja. Unii erau mai îngroziţi de sinuciderea lui decât de faptele sale anterioare, în vreme ce alţii spuneau că prevăzuseră o astfel de soartă pentru el. Dar Alexander nu se lăsa pradă vorbelor de rând. El căuta adevărul din miezul faptelor. Ce anume îl împinsese pe Samuel să-şi curme zilele? Intuiţia îi şoptea că avea legătură cu apropierea verdictului. Fusese deja supus unor înfăţişări grele, acuzat pe baza unor dovezi copleşitoare, şi ştia bine că viitoarea sentinţă nu-i putea fi favorabilă. Poate că n-a mai avut puterea să aştepte verdictul. Şi poate că, într-un fel tainic, dorise să aleagă singur cum avea să se sfârşească.

— A preferat moartea în locul închisorii… zise Alexander încet, ducându-şi paharul cu rom la buze. Acum pricepea de ce Volker stătuse mai tot timpul în pat, de ce refuzase mâncarea, de ce părea desprins de realitate. Se pregătea, pas cu pas, pentru plecare. Iar conversaţia lor din ajun nu fusese decât o iluzie, un paravan menit să-l liniştească pe el, Lasaroff. Îi dăduse impresia că se simte mai bine, când, de fapt, îşi pregătea sfârşitul cu sânge rece. „Poate că a fost şi ruşinea…” îşi zise inspectorul. „Poate că nu putea suporta mila semenilor lui, cu atât mai puţin după eliberare. Poate că şi-a dorit să pună capăt ruşinii, nu doar pedepsei…”

— Ce încurcătură…! mormăi Alexander, descheind gulerul cămăşii. Mai luase o înghiţitură. Era sleit şi ar fi dat orice pentru un ceas de linişte. Poate chiar avea să se întindă puţin, dar nu încă – nu înainte de a rezolva câteva chestiuni rămase. Moartea lui Volker îl tulburase profund. Şi nu doar moartea, ci modul brutal în care survenise. Încă avea în minte imaginea acelei furculiţe înfipte în carne şi băltoaca de sânge înroşind aşternutul. Se cutremură, închise ochii o clipă, apoi clătină din cap, de parcă voia să alunge amintirea. Ochii îi căzură pe o cutie care se afla pe măsuţa din faţa sa, o cutie pe care o găsise dis-de-dimineaţă la uşa locuinţei. O ridică. Era învelită cu grijă într-o hârtie albă, asemenea unui dar. Înlăturând ambalajul, descoperi un cufăr mic, din lemn. Îl privi preţ de câteva clipe, apoi, cu o tresărire uşoară, ridică capacul. Înăuntru găsi câteva dosare şi un teanc de scrisori legate cu o panglică. Le scoase, cercetându-le cu sprâncenele încruntate.

— Ce naiba e asta…?

Primul dosar conţinea un tabel cu sume de bani şi nume. Alexander simţi cum sângele i se răceşte în vine. La ultima pagină era o mărturisire semnată chiar de Volker. Furase ani întregi din pensia de veteran de război a defunctului Banhoff.

— Dumnezeule… şopti Lasaroff. Încă o crimă? Încă o fărădelege…?

Trecând peste dosare, atenția i se fixă asupra scrisorilor. Înlătură panglica și le examină. Toate purtau semnătura lui Samuel. Una avea o adresă din Viena. O deschise și citi:

“Dragă Horst,

Am primit scrisoarea ta. Mă bucur să aflu că lucrurile merg bine la Wögl. Îți mulțumesc, ca întotdeauna, pentru promptitudinea și exactitatea rapoartelor. Producția de minereuri și aur crește, iar cererea este pe măsură. Așadar, ne vom îmbogăți și mai mult. Ai adus un nou om – Roland Waidhofen? Foarte bine, prietene! Cu cât mai mulți muncitori, cu atât mai mare câștigul. Voi veni la Wögl peste două săptămâni. Până atunci, continuă tot așa. Ești valoros și ești de încredere. Al tău, Karl von Becker  sau „Șeful Mare”, dacă preferi.