Peste drum, în fața magazinului, Hari stă de vorbă cu alți doi băieți. Toți trei sunt îmbrăcați cu pantaloni scurți și tricou. Sunt tineri și bine făcuți. Eu am pantaloni lungi, cu o mică pată pe buzunar, probabil de la grătarul de ieri, și un tricou care se mulează inestetic peste burtă. Hari mă vede:

– Să trăiți!

Cu toții se opresc din vorbit și se întorc spre mine. Îi fac semn lui Hari și strig și eu, pe un ton mai domol, nu e necesar să ne audă tot cartierul:

– Salut, Hari!

Mormăie și ceilalți doi ceva, Hari mă mai salută o dată. Mă simt dator, deși tare nu am chef de ei:

– Salut, băieți!

– Să trăiți!

„Mergeți în p… mea”, mă gândesc eu și măresc pasul. Îmi e dificil să relaționez cu ei. Sunt atât de tineri și atât de mușchiuloși. Nu știu, eu parcă nu am fost niciodată așa, deși soția mea, când îmi aude lamentările, mă ceartă. Ba, dacă reușește, mă și bate peste burtă.

– Asta e în plus. Rezolv-o și ești ca ei.

– Douăzeci și patru de ani?

Stă, se gândește.

– Hari are mai mult, cred că douăzeci și opt.

Nu mă ajută cu nimic.

În plus, azi e foarte cald, iar eu foarte indecis. Să merg până la Lidl, asta înseamnă cam opt mii de pași, dus-întors. La limită. Se mai adaugă ce fac prin casă, hai că poate mă mai învârt prin magazin. Sau să merg la piață? Drumul e mai scurt, de doar cinci mii de pași, dus-întors, cu tot cu ceea ce fac printre mese. Aș ieși mai bine cu drumul spre Lidl. Pe de altă parte, am nevoie de ceapă verde bună, nu cu gust de nutrienți de-ți vine greață, plus brânză, o lipie, poate o salată și ridichi. E clar ce voi lua, alături de o felie de pizza și una de plăcintă dobrogeană. La Lidl nu au așa ceva. Avantaje și dezavantaje.

Mă întorc și trec iar prin fața celor trei, pe partea cealaltă a drumului. Se opresc din vorbit și mă urmăresc cu privirea. Am transpirat. Tricoul nu e bun de nimic. Nici șosetele, nici chiloții, nici șapca. Sub soarele timișorean, singurele haine confortabile sunt cele de in, cu o pălărie Panama. Și musai pantaloni scurți. Eu nu am nici una, nici alta. Doar un început de oboseală. Cât să fi făcut? Două sute de pași? Nu le mai strig nimic, doar ridic mâna. Hari totuși îmi zâmbește larg, dar și el se abține. Azi ne-am salutat de, ia să vedem. O dată când am intrat în magazinul lui ca să iau o cola, încă o dată la ieșire. Apoi salutul de adineaori și va mai fi o pereche de saluturi când mă voi întoarce. Am de gând să iau niște bere. Va fi așa:

– Salut, Hari.

– Să trăiți. Cald afară.

– Ca în Sahara.

– Așa va fi toată vara, ba poate și toamna.

– Așa vor fi toți anii care vin, tot mai încinși și mai întunecați. Înțelegi tu.

– Vă gândiți la alegeri?

– Chiar la ele, Hari. Chiar la ele.

– Să vă dau de la frigider?

– Ar fi minunat.

– Să văd ce am. Dacă nu am Kozel, vă dau altceva?

– Ce ai mai rece și mai beros. Înțelegi tu.

– Adică la sticlă.

– Adică la sticlă.

Hari dispare în spate, eu iau două doze de cola, alte două de pepsi și o pungă de Doritos, de la care mă va durea burta. Dar îmi plac. Și lui Hari îi plac, doar că el nu mai mănâncă.

– M-am lăsat, mi-a mărturisit el într-o zi.

– Păi cum așa?

Ridică din umeri, un gest cu care-l asociez de multe ori.

– M-am gândit că e mai bine. Sunt multe chimicale.

– Foarte multe.

– De ce să le mai măresc și eu numărul?

– Zici… în tine.

– Trupul e un templu, știți.

Nu-mi dau seama dacă e o întrebare sau doar o constatare. Poate așa a auzit el de la prietenii lui. Cine poate ști ce e în capul lui Hari?

– Am auzit și eu.

– Și ce părere aveți?

– Despre templu sau despre trup? fac eu o glumiță.

El se prinde și nu insistă. Va pune, ieri ca și azi, berile pe masă, le va băga într-o pungă și mă va întreaba cum plătesc. Va fi rândul meu să ridic din umeri și să-i arăt celularul.

În piață e lume puțină, deși e sâmbătă. Posibil din cauza căldurii, îmi zic. Posibil și pentru că suntem după o vineri 1 mai, deci un mini-concediu. „Doar fraierii stau în oraș”, mi-a spus o vecină. Fraierii, Hari, prietenii lui Hari și cei din piață. Un bărbat în costum negru la volanul unui Mercedes negru trece încet pe aleea din piață. Ne dăm cu toțiit la o parte. Nimeni nu are chef să se certe. Eu mă gândesc la primar și la ideea administrației lui de a moderniza o piață transformând-o într-o parcare. Cu siguranță nu vizităm aceleași țări occidentale. Apoi la faptul că de două ori pe săptămână o parcare se transformă în piață. Cine știe ce va urma? O școală transformată în hotel și apoi un spital în talcioc.

Cumpăr ceapă verde, ridichi și salată de la Tanti. Nu știu cum o cheamă, dar când rupe frunzele de la ridichi îmi spune:

– La Tanti ai cele mai bune ridichi.

Sunt de acord, așa că dau din cap și mormăi ceva. Apoi:

– La Tanti ai cea mai bună ceapă.

Le îndoaie în două și le înghesuie lângă ridichi. Și:

– La Tanti ai cea mai bună salată.

– Mulțumesc mult. Sărut mâna.

– Dumnezeu să-ți dea sănătate!

Îmi aduc aminte că pe drum m-am intersectat cu o femeie în vârstă ce mergea în baston și avea privirea ușor pierdută. Ba și vorbea de una singură. I-am zis și ei:

– Sărut mâna.

Iar ea mi-a răspuns identic:

– Dumnezeu să-ți dea sănătate!

Nu știu cum să răspund la astfel de urări, altfel decât:

– Să aveți o zi bună.

Dar deja Tanti vorbește cu alt client, iar femeia a trecut de mine.

La brutărie nu știu ce să comand. E alta decât cea în care intru de obicei și am fost prins în capcană, precum o muscă în plasa unui păianjen nou venit. O tânără toată numai zâmbet și cu sânii fabuloși nu mă mai scapă din priviri.

– Da? îmi zice, apoi completează: vă place?

Sper că se referă la pâini, la gogoși, la prăjituri, la iaurturi, la orice altceva numai la ce mă gândesc eu că-mi place nu. Îmi înșiră sortimentele de pâine:

– Pâine de casă, pâine din făină integrală, pâine cu maia, pâine cu semințe, franzelă, lipie…

– Dați-mi o lipie.

Cu siguranță voi regreta.

– Atât?

În vocea ei discern ceva regret, dar și o apostrofare. Mă uit în jur, sunt singurul cumpărător. De pe o ușă rabatantă apare un bărbat cu mustață și un coș cu pâini. Nu se uită nici la mine, nici la tânără. Se cunosc. Eu nu.

– Păi…

– Avem prăjituri, tarte, pogăcele…

– Dați-mi o plăcintă din asta…

– Cu cireșe, căpșuni sau caise?

– Căpșuni.

– Cea mai bună alegere! Avem cele mai bune tarte cu fructe.

Îndrăznesc să-mi ridic ochii din vitrină și să-mi odihnesc câteva miimi de secundă privirile pe sânii ei. Mă întreb cum va arăta când va avea șaptezeci de ani, ca Tanti. Oare îi va prelua afacerea și felul de a fi? Îi va spune unui bărbat din viitor: „La Tanti ai cea mai bună tartă cu fructe”? Sau poate, alături de mustăcios, își va extinde afacerea și va deschide brutării în toată țara. Apoi în Europa. Iar eu, într-o schimbare de roluri, o voi întreba: „Doriți un cumpărător care să vă admire sânii?”

– Ați spus ceva? Avem și cozonaci.

Înghit în sec. Vitrina îmi pare în ceață.

– Și, eu știu, o bucată de pizza.

Râde și se îmbujorează sau doar mi se pare mie. Mă uit repede spre mustăcios. A terminat de pus pâinile, acum șterge firmiturile. Nu zâmbește. Doar ea chicotește în continuare.

– Tot ziceți și atât.

Nu-mi aduc aminte.

– Atât?

Bănuiesc că glumește. Dar ce să zic?

– Păi… atât.

– Sunteți sigur?

Din nou sânii.

– Și o felie de plăcintă cu brânză.

Râde de-a binelea. „Doamne”, zic în gând, dar nu continui. Nu aș vrea să forțez nota, dar atunci când s-a ridicat spre casă, că era mai sus, tricoul s-a ridicat. Mustăciosul a mustăcit. Eu am înghițit în sec. Becurile au pâlpâit. Frigiderul a sughițat. După care și-a coborât brațele și lumea și-a recăpătat controlul. Mersul firesc, dacă așa ceva există.

Așa că am plecat din piață cu aproape cinci mii de pași, două binecuvântări, o lipie, o felie de tartă cu căpșuni, o felie de pizza cu salam, o felie de plăcintă cu brânză, două legături de ceapă verde, o legătură de ridichi roșii, mari și gustoase, o căpățână de salată verde și o imagine de jos a unei perechi de sâni divini sau, ca să nu abuzez de adjective, aproape divini. O plimbare încheiată la Hari în magazin, așa cum am precizat, doar că dialogul a fost altul:

– Salut, Hari.

– Să trăiți.

– Două doze de cola.

– Zero?

– Mă vezi pe mine la zero?

– Să știți că după ce te obișnuiești cu ele sunt bune.

– Dozele?

Râde șmecher.

– Și două de pepsi trist.

Adică cu lămâie. Hari știe.

– Plus ce bere ai la rece, hai să zicem patru sticle.

– Imediat, îmi zice el și dispare.

Eu aștept. Între timp intră doi tineri, adolescenți. Chicotesc, se uită la sucuri, se uită la bere, se uită la Doritos. Iau și eu o pungă. Se uită la mine. Nu mai zâmbesc. Apoi își întorc privirile și iar chicotesc. Vorbesc repede, așa cum vorbesc adolescenții, de abia prinzi un cuvânt. Contextul pare a fi o petrecere. Nu-mi dau seama dacă la unul dintre ei acasă, la școală sau la iarbă verde. În poveste apare o fată. Chicotele sporesc. Unul dintre ei își ridică tricoul cu o mână și își coboară pantalonii scurți cu alta. Observ un fel de semnătură, poate un nume și o inimioară. Hari revine, eu mă prefac absorbit de produsele de pe raft, ei se întorc spre Hari și îi zâmbesc larg. El le zâmbește profesional.

– Altceva? mă întreabă.

Ridic din umeri. El ridică din umeri. Băieții ne urmăresc pe sub gene.

– Atât, îi zic și-mi aduc aminte de cealaltă discuție, din brutărie.

Oare tânăra vânzătoare să fi râs de mine? Posibil. Oare să-i fi făcut cu ochiul mustăciosului când credea că eu nu o vedeam, iar mustăciosul ei când pe el credea că nu-l vedeam? Iau berea, iau cola, iar și punga de Doritos.

– Să trăiți!

– Salut, Hari!

– Sărut mâna, mă salută și băieții, deveniți brusc doi copii.

Ies afară în plină căldură și adaug în gând: două binecuvântări, o vedere memorabilă și posibil două umilințe. Auzi și tu „sărut mâna”. Altfel, pe ansamblu, am ieșit bine. Dacă aș lăsa cumpărăturile în portbagajul mașinii și aș da ocol cartierului, mi-aș îndeplini și norma de zece mii de pași.