&

ca şi când aş număra până la trei sute. Sau mai curând până la treisutecincizecişişapte, pentru că ideea aşteptării mă irită într-atâta încât aş grăbi numărătoarea… de parcă astfel aş putea face timpul să curgă după voia aceasta de-o clipă. Ori chiar aşa se întâmplă? Nu categoric nu, treuie să alung ereziarhul din mine, gândul dinainte e doar dovada că acest cinci (să număr până la treisutecincizecişişapte înseamnă să-mi detaşez cinci minute din viaţă) este inofensiv doar atunci când devine cifră – sunetele sale se pot ordona oricând în cuvântul cinic şi abia atunci ar rosti adevărul.

Vorbesc despre aceste cinci minute înfăţişându-mi cumva existenţa compusă din cuante de câte asemenea cinci minute aşezate anapoda în câmpul biografiei mele – doar pentru a tăcea despre fascinaţie. Ca să-i ascult, să-i realizez dispersia, n-am altă şansă decât să tac. Profund, dar nu ca pentru rugăciune, ci ferm, insolent, gata să fiu altceva decât substanţă: mişcare. Fascinaţia aceasta căreia trebuie să-i ating sub-limita este atavică, fără suport, ca o respitraţie în spatele zidului. Ca pulsul. Şi, mai ales, mai adâncă decât mine în mine însumi. Altfel nu este şi nefiindul ei nu mi-ar fi deajuns, nu mi-ar fi ortosens. Din fascinaţie mă nasc şi din nimic altceva.