Ion Jurca Rovina așază între paginile volumului Îngeri de sânge (Editura Palimpsest, București, 2024) trei piese de teatru: Pătimirea, Craiul zorilor și Tragedia Eminescu.
Ceea ce leagă ca un fir roșu cele trei piese este patriotismul – dragostea de neam și țară – și iubirea față de cealaltă jumătate (Maria Doamna, Epifania, Veronica Micle). Mai mult, în primele două există „vox rationis”, vocea rațiunii, care vine din afara timpului: Eleva și Studentul, care observă totul cu luare aminte și dau verdicte.
Bunăoară, în Pătimirea, Eleva constată: „Și gâdele așteaptă, înseamnă că și lovitura cu satârul e hotărâtă înainte de a citi imbrohorul acuzarea în nouă puncte. Și sentința … Moartea! (…) Ambasadorii europeni, martori la crimă, oripilați, cu ochii închiși la crimă …” , iar Studentul, în Craiul zorilor, observă: „Crimă împotriva umanității (uciderea lui Buteanu – n.n.)! Dacă și marele scriitor Jokay Mor avea să zică: «n-a fost faptă vrednică de un ungur, de un soldat, de un om cinstit»…”
Pătimirea prezintă ultimele zile din viața lui Constantin Brâncoveanu, trădat, mazilit și ucis alături de fiii săi și de ginere, drama familiei Brâncoveanu fiind redată cu multă tensiune. Credința și dragostea de țară l-au însuflețit întotdeauna pe dormitor: „Comoara de care știu eu: e Țara. (…) Sufletul meu nu mi-l poate lua nimeni” . Și totuși, moartea nu e sfârșitul, exemplul său dăinuind în viitor și însuflețindu-i pe alții și alții …
Craiul zorilor îl are în prim-plan pe Avram Iancu, care după luptele cu ungurii a început o bătălie prin petiții cu Împăratul pentru apărarea limbii și a națiunii române. Așteptările îi sunt zădărnicite de Împărat, a cărui întâlnire cu Avram Iancu în Transilvania va rămâne doar o simplă iluzie, prilej pentru Craiul zorilor de a arunca pajura austriacă la picioare și de a se considera pe sine nebun, iar pe Împărat – mincinos: „Să se decoreze mai întâi națiunea cu împlinirea promisiunilor” . Această neîmplinire nu înseamnă nicidecum pierderea speranței, ci doar așteptare și înarmarea cu răbdare: „Eu nu mai sunt Iancu, eu îs numai umbra lui Iancu. (…) Primesc paharul și-l beau cu voi, oameni ai libertății, ce nu ne aduse veacul acesta să ne aducă ceasul cerului din altul” .
Din punctul meu de vedere, Tragedia Eminescu este cea mai bine realizată dintre cele trei piese, măiestria autorului reieșind din redarea veridică și profundă a trăirilor personajelor (Mihai Eminescu și Veronica Micle). Intensitatea iubirii și obstacolele ce-i stau în cale se suprapun cu drama țării, surprinsă de Mihai Eminescu în „Timpul”, cu predilecție a Moldovei („Moldova toată. A lui Ștefan”, dar nu numai, ceea ce nu-i va aduce decât suferință. Și atunci, ca și acum, unele personalități vremelnice aflate la putere se consideră deasupra moravurilor și legilor și nu acceptă să fie atacați, iar soluția salvatoare în cazul de față se dovedește a fi internarea la sanatoriul doctorului Șuțu, după cum mărturisește și Ioan Slavici: „Din vina noastră l-am pierdut” . În final, există însă și o răstălmăcire a poeziei Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie: „Blestem, în raiul românesc, / în rol cu nebunia, / și mort să-ți joc eu tragedia, / Dulce Românie, asta nu-ți doresc”, ca un îndemn la speranță de dincolo de moarte. Piesa este dificil de pus în scenă, după cum remarca și Cornel Ungureanu (pe coperta a IV-a), pentru că actorii trebuie să se ridice la înălțimea personajelor: „În Tragedia Eminescu sunt prea mulți, prea mari. Cei mai mari: Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici și cîțiva mai mici, dar nu foarte mici, dar purtătorii legendei Eminescu: Veronica Micle, Grigore Ventura, chibici Râvneanu și alții, care pot interveni în dialogul despre Eminescu: Livia, fiica lui Maiorescu, judecătorul, fiicele Veronicăi Micle. Maica Fevronia și alte personaje … explicative”.
Strădania de a așeza cuvintele în bună rânduială este evidentă, dar în egală măsură și truda asiduă din spatele pieselor, și anume documentarea, nefiind nimic lăsat la voia întâmplării.