– Nu! Nu mai vreau să trăiesc! Nu în ţara asta! Sunteţi morţi! Sunteţi morţi cu toţii oricum! Sunteţi morţi şi nu ştiţi!

Cocoţată pe acoperişul hotelului, pe buza balustradei, cu trufia înălţimii celor douăzeci şi ceva de etaje care scrutau oraşul, fata despletită, în cămaşă de noapte albă,  îi ţinea în priză de aproape o oră.

Maiorul Ritivoi, responsabilul Diviziei Situaţii Speciale a Securităţii, trimis, de urgenţă, nici el nu înţelegea de ce, la „intervenţie”, mestecând în scârbă o Gumela cu cocoloaşe, cu rol de substituţie a ţigărilor de care în cerca să se lase de vreun an, îşi consultă ceasul de mână sovietic Raketa, ediţie specială pentru cadre, şi-şi înăbuşi un căscat.

Trecându-şi privirea peste Daciile negre optzeciste în dispozitiv cu girofar, Salvarea obosită şi maşina de pompieri cu o scară şubredă ce abia ar fi ajuns până pe la etajul trei, dacă pompierul de pe ea ar fi stat pe vârfuri, cu mâinile în aer, Ritivoi era conştient, mai mult ca niciodată, de inutilitatea sa, în situaţia de fapt, şi ca funcţionar în general. Scuipând guma ce se transformase dintr-o tablă casantă într-un fel de aluat cu gust de plombe, îşi înălţă portavocea ce semăna cu un cornet de maestru de circ, şi se mai adresă odată îndărătnicei sinucigaşe în devenire:

– Tovarăşa! Domnişoara! S-a blocat tot centrul oraşului, coborâţi, vă rog, o dată de acolo!

Apoi, dându-şi seama de enormitatea debitată, o drese din zbor:

– Deplasaţi-vă pe balustradă şi coborâţi pe scara de incendiu până la ultimul etaj! O să vă preia ofiţerii noştri de acolo…

Încă un porumbel… „Ce dracu am”? se auto-flagelă securistul.

– Adică o să vă ajute tovarăşii pompieri, tovarăşii doctori de la salvare. Orice problemă se poate rezolva…

„Serios?”, se tot încăpăţâna să-l fitilească vocea interioară. „Când ai rezolvat tu ultima dată vreo problemă în Republica Socialistă România?”

 Drese vocea şi încheie rotund, mimând empatia:

– Nu faceţi ceva necugetat… Ceva ce nu se mai poate repara…

„Sau cum era în Manualul de intervenţii? Nu faceţi o nefăcută? Nu, nu prea sună nicicum… Aia era de la ostatici… De la Operaţiunea Autobuzul… Trebuie să repet procedurile. Sigur e pe-aici vreunul din C.C. cu urechile ciulite.”

– Să nu mai încerce nimeni să urce aici! Sar! Nu-mi pasă! îl avertiză fata.

Ritivoi făcu un gest cu mâna spre colegi, ca la Circulaţie, despre care nici el nu ştia ce-ar putea semnifica:

– Mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi.

Patru pompieri făcuseră rost de un cearceaf plic alb, cu tente gălbui, de la recepţie şi se mişcau cu el în tandem, pe la baza clădirii, demers, de altfel, total inutil, ţinând cont de cei aproape 100 de metri care-i despărţeau de  fata de acoperiş.

– Nicoară! se enervă Ritivoi…

– Ordonaţi, îi răspunse prompt sergentul asistent, care răsărise ca din pământ în faţa sa, făcându-l să tresară.

– Avem de stat p-aici. Te duci la restaurant, ceri o cafea la pachet. De aia bună, pentru străini, nu nechezol. Două linguriţe de zahăr. Fără caimac. Zi-le că e pentru mine, nu pentru miliţieni, să nu scuipe-n ea.

– Dacă le spun că-i pentru dumneavoastră, scuipă de două ori, mârâi Nicoară pe sub mustaţa-oală pleoştită.

– Ce-ai zis?!

– Am înţeles, trăiţi, îi răspunse grăbit sergentul, ceva mai tare, dispărând la fel de brusc din câmpul vizual.

Mulţimea începea să se adune. Formula magică „Circulaţi, circulaţi!” avusese efect până la un moment dat, dar gluma cam începea să se îngroaşe.

Florea, de la Miliţia Municipală, se apropie de maiorul de Securitate şi încercă să sugereze o abordare alternativă, cu sfiala tipică a uniformei gri-petrol în faţa celei verzui-oliv:

– Fata s-a căţărat pe geam, de la una din camerele de la ultimul etaj. Accesul spre acoperiş e blocat. Cred că şi dacă ar vrea să se întoarcă, nu mai poate. Nu avem utilaje atât de înalte. Dar e aproape „Republica”, dacă am lua de la uzină o macara din aceea cu braţ extensibil…

– Eşti nebun?! îl flitui rapid Ritivoi. Sare – sare, aia e, să fie sănătoasă. Dar să opresc producţia unei întregi secţii a unei uzine, acum în prag de cincinal? Ajung nu la puşcărie, direct la glonţ. Mai ai şi alte idei năstruşnice, tovarăşul miliţian? Hai s-aducem şi-un Sputnik pentru nebuna asta, din URSS, să gândim la scară mare…

Sublocotenentul se retrase ruşinat. Pe când asistentul îi sosea în trombă cu cafeaua într-un termos rechiziţionat de la restaurant, pentru scopuri de siguranţă naţională, în spatele lui Ritivoi mai opriră o Dacie neagră de la Direcţia Propagandă C.C. şi un Oltcit inscripţionat de la Scânteia, cu un reporter cam scorţos pentru un ziarist şi un fotoreporter cu un „tun” Leica ce se pierdură rapid prin mulţime. Cum Ritivoi nu văzuse în toată viaţa lui de abonat obligatoriu la „Scânteia” vreun articol despre vreo sinucidere în raiul socialist est-european, maiorul avea mari dubii că „ziariştii” au vreo legătură cu presa.

– Asta e ca aia  – ambulanţa s-a împotmolit, dar a ajuns popa… mormăi ca pentru sine securistul. Tresări când fata, surescitată de agitaţia de jos, începu din nou să strige:

– Asta e viaţă? Voi mai trăiţi?! Am murit de mult! Suntem strigoi! Morţi vii! Putem să murim, şi nu ne dăm seama!

Turnându-i zeama lungă şi cenuşie în capacul de la termos, Nicoară îşi întrebă şeful, cu o naivitate fără prefăcătorii:

– Ce vrea să spună, tovarăşul maior?

– Nu ştiu. Dar se repetă cam mult pentru o tânără.

După o doză de cofeină cu un caimac suspect, nesolicitat, Ritivoi mai încercă o sesiune de aburire, la megafon:

– Tovarăşa, gândiţi-vă la tinereţea dumneavoastră… Aveţi viaţa înainte. Ce vă supără? Orice problemă are o soluţie…

„Îhî… La Obregia.”

Niciun răspuns. Fata se depărta tot mai mult de pervazul de sus al ultimului şir de geamuri, pe buza curbată a acoperişului, fix sub siglă.

„Măcar e serioasă”, îşi spuse maiorul, îndepărtându-şi o scamă inexistentă de pe veston. Îl durea deja gâtul de la uitatul în sus, îşi pierdea răbdarea şi observa cu coada ochiului, cu o uşoară strângere de inimă, cum vine „artileria grea”.

Două autobuze ruginite, căzute, de navetişti de la schimbul 3 opriseră în pripă pe şoseaua blocată, şi din ele, după câteva minute de reculegere, începuseră să se reverse muncitori transpiraţi, majoritatea  în maieu şi pantaloni de salopetă rupţi prin puncte esenţiale, murdari de funingine şi ulei de motor şi gesticulând nervoşi.

Văzând cordonul de uniforme, muncitorii mai aveau, pe moment, o reţinere.  Din grup se desprinse însă un bărbat rotofei, cu smocuri de păr zburlite în jurul unei chelii răzleţe, ce părea, după modul de manifestare, ori şef de tură, ori lider de sindicat.

Securistul îl auzea pe fundal cum se burică spre miliţienii impasibili de la securizarea perimetrului:

– Cine e panarama aia de pe acoperiş, tovarăşi? Şi dacă vrea să sară, de ce nu sare? Ea nu ştie că oamenii muncii trebuie să meargă acasă să se odihnească, după schimbul 3? De ce nu luaţi măsuri? Avem aici sudori, strungari, sculeri matriţeri, trebuie să doarmă, la noapte iar îi cheamă, avem un plan de îndeplinit… O să fac sesizare la partid, şi…

– Şi-o să taci din gură, interveni calm, Ritivoi, peste capul miliţienilor de la Ordine Publică. Te duci acolo, înapoi, la oameni, îi linişteşti şi dacă aveţi ceva de făcut, te anunţ eu. 

Văzând uniforma verde şi epoleţii cu stele, torţionarul holbă ochii şi-şi înghiţi următoarea serie de cuvinte pe care care se pregătise s-o mitralieze spre miliţienii din cordon. Dădu din cap slugarnic spre purtătorul de caschetă şi se îndepărtă mergând cu spatele, repetând:

– Am înţeles, tovarăşul maior. Am înţeles, trăiţi…

Ritivoi zâmbea întorcându-se spre dispozitiv. Frica funcţiona. Încă. Dar era clar că miza crescuse. Ritivoi ştia că şi Securitatea, şi chiar şi ştabii din C.C. aveau o rază de acţiune limitată atunci când era vorba de clasa muncitoare. De cărămida de bază a edificiului societăţii socialiste. Văzuse şefi zburând din funcţii înalte pentru „sabotaj economic”, echivalent al înaltei trădări de stat, pentru mai puţin decât perturbarea campaniei agricole de toamnă cu anchete forţate despre cine scrisese pe peretele atelierului de service pentru tractoare mesaje care-şi băteau joc de realizările mecanicii comuniste, gen: „Cu motoreta Carpaţi, / Staţi în cur şi reparaţi” sau „Moarte sigură cu cobra / Dar mai sigură cu Mobra”.

Era clar că intră în criză gravă de timp şi toată tărăşenia trebuia să se încheie rapid, într-un fel sau altul.

Potoliţi pe moment de şeful cu chelie vâlvoi, care le spusese că Securitatea e pe poziţie, navetiştii neliniştiţi, treziţi din somnul de pe autobuz, începură să-şi îndrepte atenţia direct către fata de pe hotel, peste miliţienii de decor şi securiştii mişunători. La început mai timid, dar apoi în gura mare, începură să apară mesajele mobilizatoare:

– Hai, cucoană, sari sau nu sari? Avem copii acasă, stăm acilea degeaba?

Sau, ulterior:

– Aloo, jagardeao, aloo, japiţooo, fleanduro, rapandulo, nu ne ţine-n soare de pomană!

Cu cuiul tras de îndemnurile ce răzbăteau prea bine până la ea, sinucigaşa aspirantă se încruntă, trase aer în piept şi atunci, brusc şi nebănuit până la un punct, începu dezastrul:

– Jos Ceauşescu! Jos comuniştii! Voi staţi în case în foame şi frig, şi România împrumută bani Irakului! Facem foamea şi aplaudăm! Mi-e silă de voi! Mi-e greaţă! Treziţi-vă! 

  Muncitorii revoltaţi amuţiseră brusc. În liniştea abătută în betoanele centrului, urletele fetei se auzeau clar, cu ecou:

– Nu mai vreau comunism! Vreau libertate! Vreau să putem ieşi din ţară!

– Aoleu, se panică Ritivoi, pe care fiecare cuvânt reverberat peste blocuri părea să-l cocoşeze tot mai tare. Orice, numai asta nu!

Făcu semn disperat Daciilor din spate să pornească sirenele. Cum maşinile negrea stârneau fiori prin simpla prezenţă, nu prea era nevoie de girofar sau sirenă, şi, probabil de aceea, din patru Dacii, doar la una era funcţional semnalul de avertisment audio, restul sirenelor fiind probabil neverificate şi netestate. Un „nino-nino” leşinat nu era însă de ajuns pentru a acoperi urletele de pe acoperişul hotelului, unde fata, de disperare, părea să prindă tot mai mult curaj şi volum:

– Eu nu l-am ales pe Ceauşescu! Nimeni nu l-a ales! Jos P.C.R.-ul! Jos teroarea! Jos Securitatea!

– Sonorul! Taie-i sonorul, şefu’! îi spuse adjunctul, panicat.

– Cum?! îl repezi maiorul. În acel moment, în care se vizualiza deja cu lanţuri la picioare spărgând bolovani cu maiul pe Transfăgărăşan, sau împărţind duşul cu zece tehnicieni turci de Belaz, la Canal, Ritivoi era deschis la orice fel de sugestii. Şi atunci, cu ingeniozitatea care fusese primul său criteriu de promovare în „eşaloane”, fu străfulgerat de o idee. De altfel, retrospectiv, la luni bune după incident, tot nu reuşise să-şi dea seama de unde şi cum îi venise. Cert e că, pe valul momentului, se îndreptase de spate, îşi pusese megafonul la gură şi rostise clar, sacadat, răspicat:

– 1, 2, 3, sari!

„Ce-o mai fi şi asta?” îl certase atunci din nou, cu ultimul strop de raţiune, vocea interioară. „De unde-ai copt-o?”

Era însă prea târziu.

– Nicoară, hai! În cor, cu toţii: 1, 2, 3, sari!

Nicoară nu avu nevoie de al doilea îndemn. Nici ceilalţi, era vorba, până la urmă de Securitatea la butoane. Ca într-o imensă orchestră, în care erau angrenaţi miliţienii, armata de gură-cască şi navetiştii cârcotaşi, ca la manifestaţie de 1 mai, mulţimea, de voie, de nevoie, începu să scandeze, bătând din palme, pe ritm:

– 1, 2, 3, sari! 1, 2, 3, sari! 1, 2, 3, sari!

Strigaseră ei şi altele mai rele pe la manifestaţii de 23 august, sau pe 7 ianuarie, de ziua lui Leana. Dacă trebuie, trebuie.

– 1, 2, 3, sari! Şi – 1, 2, 3, sari! 1, 2, 3, sari! Şi – 1, 2, 3, sari!