Nu cunosc alt scriitor atât de fascinat de simbolul Kogayon (voi folosi ortografia adoptată de Ioan Dan Bălan, după unii cercetători) și de cel al Omului de Piatră, precum Ioan Dan Bălan. Mai mult, la Ioan Dan Bălan cele două simboluri se întrepătrund, aparținând aceluiași univers spiritual. Iar viețuirea în și întru acest univers spiritual înseamnă la Ioan Dan Bălan viețuirea în „locul ideal”, care reprezintă, concomitent, natura protectoare.
1.Realitatea cosmogonică a Kogayonului (Kogaiononului), motiv central în opera lui Ioan Dan Bălan
S-a scris mult despre localizarea Muntelui Kogayon. Un articol recent este cel publicat de Ștefan Amariței în revista Banchetul, nr. 103-104-105 (iulie, august, septembrie), 2024, pag. 101. Încercând o localizare geografică a acestui munte, autorul ajunge la concluzia că de fapt el aparține unei geografii spirituale: „Muntele sacru al dacilor se numea Kogaion, Kogainon sau Kogaionon. Locul unde se află nu este cunoscut cu certitudine. Se presupune că ar fi Dealul Grădiștei de lângă Sarmisegetuza, Muntele Godeanu, Munții Bucegi sau Muntele Ceahlău. Noi credem că însuși etimonul cuvântului Kogaion (-inin, -ionon) ne dă răspunsul. (…)
Kogaion este compus din koga (capul) + (t)ion (zeu) și / sau (m)ion(munte), de unde rezultă Capul de zeu, Capul de pe munte sau Capul de zeu de pe munte.”
Tot cu ajutorul etimologiei, Ștefan Amariței dă ca posibile și următoarele interpretări ale numelui: „Capul zeului protector”, „Capul zeului din cer”, „numele este zeu (cap de spirit) adică zeul fără nume”, „Capul de zeu”. Și, pentru a sintetiza, Ștefan Amariței afirmă: „În concluzie, se poate spune că Muntele Kogaion (-inon, -ionon) însemnă (într-o exprimare sintetică): Muntele Capului de Zeu (protector).”
Pe baza unor astfel de mărturii, dar și altele, la care vom face câteva referiri, pentru Ioan Dan Bălan, Muntele Kogayon aparținea universului spiritual al strămoșilor noștri, sacralitatea protectoare în timp și spațiu. Alte documente, precum studiul, Kogaiononul – mit si realitate, Institutul Civilizaţiei Dacice, Chişinău, 2009, de Andrei Vartic vorbesc despre : „Realitatea cosmogonică a Kogaiononului. Bunul Dumnezeu a vrut să descoperim în anii din urmă, pe masive pietre de munte, mai multe încrustări geometrice dacice, care confirmă corectitudinea ipotezei despre „topografia cosmogonică a dacilor” {…}. Cum bine se vede pe aceste picturi geometrice, dacii cunoşteau arcul de cerc, axele de coordonate, chiar şi întregul complex topografic (…) lipit de Marea Linie Dacică l-am regăsit pe acele pietre {…}. Noi am numit încrustările dacice de pe pietrele de munte „hărţile cosmogonice ale dacilor” [A. Vartic, Drumul spre Kogaionon ].
Concluzia la care ajunge A.Vartic pe calea acestor cercetări, încercând să localizeze Kogayonul dacic, este surprinzătoare: „se adunau pe Uroi pentru a venera un eveniment cosmic care avea loc pe Cerul Nordic, la Apus de Soare. Or, după părerea noastră, nu Dealul Uroi este Muntele Sfânt, ci tocmai acest eveniment ceresc, oglindit topografic cu formidabile marcări pământeşti, reprezintă Kogaiononul, Muntele Sfint al dacilor, care e în cer, nu pe pământ (atragem atenţia că şi Constelaţia Dragonului are forma unui munte). Adică, de fapt, Kogaiononul este un algoritm cosmogonic ritualic, un munte ceresc care se oglindeşte în construcţiile magnifice ale dacilor. S-ar putea, deci, ca el să fie construit în mai multe exemplare asemănătoare geometric. Aşa am descoperit că dealul Uroi este doar unul din cele 4 Kogaionoane pe care noi le-am identificat până acum (din considerente legate de protejarea acelor locuri de invazia căutătorilor de comori noi nu dăm aici localizarea lor topografică), iar aşa zisele cetăţi dacice sunt marcările celor 16 stele ale Dragonului, cunoscute pe atunci, deci locuri sacre, adică temple dacice şi nu cetăţi de apărare sau de refugiu. Anume funcţiile lor religioase lămuresc şi efortul uman cu care au fost construite, şi fineţea cioplirii pietrelor, şi poezia amplasării lor, şi enormele terase din apropierea cetăţilor, pe care dacii îşi aşezau, probabil, sălaşele de pelerini, şi adevăratele drumuri care înconjoară zidurile dace, drumuri pe care mulţimile înconjurau ritualic templul.”
Andrei Vartic aduce și alte argumente în sprijinul ipotezei realității cosmogonice a Kogaiononului; „Or, legătura Kogaiononului cu Crucea Lebedei, care este orientată magnific pe Fasia Colosală a Căii Laptelui, ne-a permis să lămurim încă un mister al topografiei cosmogonice dacice. Linia Vf. Pătru – Băniţa a triunghiului dreptunghic de bază descoperit de noi în 1995, pusă în coordonatele topografiei cereşti, este paralelă cu Calea Laptelui, adică şi cu linia care leagă Crucea Lebedei cu W-ul Casiopeii. Iar măreţul triunghi dreptunghic însemnat pe pământ de daci nu este altceva decât un reper inteligent pentru cei care urmăresc şi stelele pe cer, şi legea morală din ei.”
În viziunea poetică a lui Ioan Dan Bălan, una din proiecțiile „realității cosmogonice a Kogayonului (Kogaiononului)” se afla pe muntele Șureanu, unde Oamenii de Piatră (Momârlele, Momâile) făceau legătura între energiile pământului și ale cerului. Faptul este atestat și de cercetările lui Sorin Paliga: „Cred că aceste stânci personificau iniţial zeităţi feminine, poate o “Mamă a pământului” (s.n.) sau a munţilor (…). Poate că imaginea acestei Mume era redată prin “momâi” de-a lungul potecilor din munţi. Rolul lor era – fireşte – de orientare, dar şi cultic. (…) După Sorin Paliga, “momâie” derivă din “momă” = mamă: “Derived from momă, also mumă, the indigenous form for ‘mother’, which gradually acquired pejorative or negative connotations”. “The root mom-, mum- ‘mother’ < Thr. ma:m- is parallel to mamă < Lat. mamma and maică < Slavic majka.” (“Etymological Lexicon of the Indigenous (Thracian) Elements in Romanian”, 2006 )″
Vechiul nume al omului de piatră, termen preferat în general azi, era în zona momârlanilor momârlă sau momâie. În ambele aceste variante avem rădăcina moma. În plus, se pare că forma uşor particularizată momârlă este întâlnită numai la momârlani.
Faptul că strămoşii noştri se închinau Mumei Pământului este afirmat și de alţi cercetători, precum Alexandru Nicolici: ” Conştiinta spirituală a dacilor era menţinută prin activitatea celor 13 preotese ale zeiţei Bendis, zeiţa Mamă a Pământului (s.n.). Scopul lor era menţinerea și transmiterea conştiintei spirituale a poporului dac, întreţinerea sentimentului de fiinţă spirituală în fiecare dac și a credinţei în nemurire. Cultul dacic era format din preoţii lui Zamolxe, capnoboţi (preoţi) Şi ktistai (călugări-isihaști) și din preotesele zeiţei Bendis, zeiţa Mamă a Pământului.”
Astfel de studii justifică viziunea poetică a lui Ioan Dan Bălan, în care realității cosmogonice a Kogayonului / Kogaiononului îi corespunde geografia sacră a Oamenilor de Piatră / Momârlelor, cu rol ritualic, întâlniți în special pe Muntele Șureanu, ceea ce conferea acestui spațiu calitatea de „loc ideal” și de „natură sacră protectoare”.
2. Sacralitatea viețuirii în „locul ideal” oferit de spațiul spiritual al Kogayonului / Kogaiononului reflectată în poezia lui Ioan Dan Bălan.
În special poezia lui Ioan Dan Bălan este purtătoarea mesajului de viețuire în sacralitatea Kogayonului / Kogaiononului ca „loc ideal”, ca „natură protectoare”. Iar cea mai explicită expresie o găsim în ultimele lui volume de poezie antume, Pro Logos –poeme, (Editura Universitas, Petroșani, 2020) și Pro Logos. De înălțarea vieții, (Editura Universitas, Petroșani, 2021) precum și în volumul postum Vise în Kogayon, Editura Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu”, Petroșani, 2024.
În Pro Logos –poeme „locul ideal” este Peștera, loc de înălțare spirituală. (Prin extensie, locul de refugiu, de reculegere spirituală.) Retraşi în Peşteră, Poetul şi Sihastrul îşi unesc lucrarea întru această înălţare spirituală: „Din munte răzbate ecoul poemului – predică”. (Peştera se deschide). De asemenea „Se aud ecourile slujbelor din Peşteră: / prin oameni intră puterea cuvintelor / care sunt materie şi spirit totodată (…) / în Kogayonul devenit naţional templu celest / al celor zămisliţi între Carpaţi şi Mare, / cu Oamenii de Piatră ca anahoreţi în Şurean !” Şi „Sihastrul, la braţ cu ktistaii lăsaţi la vatră, / împrăştie predica seminţelor de lumină”. (Imagini suprapuse). Peştera meditaţiei este deci un topos sacru, privilegiat în timp. Avem aici afirmația „Kogayonul devenit naţional templu celest” care susține realitatea cosmogonică a Kogayonului / Kogaiononului. Versurile cumulează o serie de elemente importante pentru definirea Kogayonului / Kogaiononului: avem astfel afirmația că el definește românitatea, fiind „naţional templu celest / al celor zămisliţi între Carpaţi şi Mare”, avem de asemenea asocierea simbolului Kogayonului / Kogaiononului cu Oamenii de Piatră, cărora li se subliniază rolul ritualic și proiecția Kogayonului / Kogaiononului în Șurean, în geografia poetică a lui Ioan Dan Bălan : „cu Oamenii de Piatră ca anahoreţi în Şurean”.
Peștera, reflexie a Kogayonului / Kogaiononului celest, căruia îi răspândesc lumina prin oficierile Sihastrului și ale Poetului, ca „loc ideal” pentru înălțarea spirituală, este simțită ca având o natură protectoare și de mulțimea care năzuiește spre Peșteră: „În fața Peșterii mulțimea cere Poetului poezii, /Sihastrului să spună rugăciunea cu voce tare (…) Nu se ridică nimeni să strice ordinea, /sunt îngenunchiați cu fața spre Peșteră (Drept de proprietate).” și „În urcare mulțimea strigă întrebătoare: / „între har și dar, până unde trăim trimiterea?” (Miresme). Peştera, ca topos sacru, îşi asumă şi „locul din faţa peşterii”, ca un loc de purificare în vederea înălţării: „Congenere, / din faţa Peşterii e straniu să aduni cer, / ca apă de izvor să-l ridici în pumni / şi să-ţi astâmperi setea de albastru” . (Strigăt). În acest loc se mută uneori slujba închinată Înaltului: „cu lumânări de brad / corul lor cere să cânte în Biserica de Brazi” (Cu lumânări de brad). Şi tot în acest loc Sihastrul îşi caută apostolii ascunşi în mulţime, cum într-o masă imensă de grohotiş stă ascunsă piatra preţioasă: „Sihastrul, paznic la poarta surplombei, / caută prin grohotiş apostolii congeneri” (Pro Logos II ). Mai mult, acţiunea se transformă într-un îndemn deschis: „Fiţi descoperitorii Peşterii lui Zamolxes!” Căci, conform legendei, zeul s-a retras și el, un timp, în peșteră, pentru meditație și revelare, iar legenda i-a legat numele de Peștera Polovragi, numită și Peștera lui Zamolxis.
Se afirmă, astfel, atât caracterul ancestral al Kogayonului / Kogaiononului celest, cât și zeul care-l locuiește: este Zamolxes (în caligrafia lui Ioan Dan Bălan): „rugăciunea Sihastrului transformă Kogayonul / în recunoscut, adevărat, potrivit templu celest / pentru Zamolxes, pentru Iisus, pentru Cel de Sus: / noi, vieţuitorii de aici, de acolo, din Cer / adunăm cu Poetul har întru profunda credinţă – / încrederea congenerilor în Naştere, în Renaştere … / adică în Cuvânt, amin !” (Imagini suprapuse).
După cum se vede din acest citat,Ioan Dan Bălan subliniază caracterul multivalent al Peșterii, „locul ideal” al Poetului și al Sihastrului, căci Peştera este în acelaşi timp şi „Peştera Naşterii”, trimiţând la mitul biblic al naşterii lui Iisus în ieslea din peşteră. Este momentul care va restructura spiritualitatea, căci „în pereţii de stâncă aşteaptă table noi / să dezvăluie steaua luminii ziua şi noaptea”. Împărtăşirea din această naştere a luminii se face renunţând la cele lumeşti, treaptă pe care intervine Sihastrul, ca simbol: „priviţi Sihastrul! lasă trupul zălog / pe crucea către geana Înaltului”. Iar rolul de a anunţa acest moment de restructurare spirituală întru vederea Luminii revine Poetului, căci altul „Cine să pună clopotelor limbi de cuvinte”? (Pro Logos). În esenţă deci, Peştera este locul unei recluziuni întru naştere / renaştere: a vederii către lumina Cerului, a înălţării în spiritualitate şi, mai mult, al naşterii mistice a Luminii christice. Recluziune care necesită a anumită forţă a spiritului, pentru „îndrăzneala întru singurătate”. Recluziune întru purificare, pentru receptarea Logosului. Se poate sublinia că în creştinism Logosul este esenţa divinităţii, iar Iisus reprezintă Logosul întruchipat.
Și, în plus, în decodarea simbolului Peşterii, se impune trimiterea la alegoria peşterii lui Platon, în care defilează umbrele ideilor divine, a căror logică e înţeleasă doar de Poet şi de Sihastru, care însumează atributele filozofului . „Oglinda și icoana din Peșteră au margini de flori” spune Ioan Dan Bălan, impunând două noi simboluri : oglinda, care ne duce cu gândul la imaginile reflectate din peştera lui Platon, şi icoana, simbolul creştin al revelaţiei şi cunoaşterii divinității, considerată ca reprezentând ea însăşi o rugăciune. (Miresme). Astfel este subliniată, pe multiple paliere, calitatea peșterii de topos sacru, de „loc ideal”.
Volumul de poezie Pro Logos. De Înălțarea Vieții, considerat de Ioan Dan Bălan continuarea volumului Pro Logos –poeme, rămânând în cadrul aceleiași viziuni poetice, o accentuează și o nuanțează.
O astfel de nuanțare o reprezintă faptul că Peștera, reflexie a Kogayonului / Kogaiononului celest este văzută ca lăuntrică, este parte a sufletului: „Congeneri ! caut Peștera, parte din mine”. Adică recluziunea, reculegerea, meditația au loc în adâncul sinelui, pentru a găsi calea către spiritualitatea Kogayonului / Kogaiononului celest. Dar, în același timp, valență de peșteră are pământul întreg, într-un efort uriaș de spiritualizare : „Peștera adună pământul dintre mări și munți / îl cerne păstrând pe cel mănos în juru-i / acolo se ridică poieni apărate de păduri / într-acolo cărările împletesc Calea / cu un capăt în nemărginire” (Peisaj nesfârșit) și: „pe tavanul Peșterii sunt stele călăuzitoare” (Stele, boabe de grâu). Sub lumina înaltului, întreaga natură, cântată sub multiplele ei aspecte, devine protectoare, ocrotitoare a vieții. De altfel, acest volum are și în titlu această subliniere: De Înălțarea Vieții. Ioan Dan Bălan vede poiana înfloritoare ca simbol al binecuvântării celeste întru viață, iar femeia are în acest sens un rol esențial: „femeia și poiana au aceeași amprentă”, „femeia are semnul plecării pe Cale / cu sufletul aprins, în Necuprins / (femeia și poiana dau sens nemărginirii !” ) (Peisaj nesfârșit).
Sub lumina templului celest, natura protectoare e văzută ca veșnică: „La moartea Morții trecătorii au ridicat / Troița din fața Peșterii, transparentă / cu margini de tăcere cântătoare” (Trei !) și „Peștera are pisanie despre dispariția Morții: /Viața și Poezia sunt Calea. // Drumul cu bordurile-n versuri are notații: / Visul și sufletul sunt apariții întru veșnicie. ” (Viață, Poezie).
La fel, volumul postum Vise în Kogayon accentuează și nuanțează aceeași viziune poetică exprimată în Pro Logos –poeme. Astfel, este reafirmată apartenența Oamenilor de Piatră la același univers spiritual protector al Kogayonului / Kogaiononului: „În Kogayon, la Oamenii de Piatră, se cântă / pe nenumărate voci inegale / axioane albastre templului celest…” (În Kogayon, să se afle) și „până Kogayonul devine adevăratul templu celest al lumii/ cu Oamenii de Piatră ca preoți în Șurean!” (Imagini suprapuse). Mai mult, este reafirmată și apartenența lui Zamolxes la același univers spiritual „Zamolxes poartă povara zeului ignorat / în fața porții propriei surplombe / urcă și coboară la Oamenii din Kogayonul rămas / să se oglindească în ochii lupilor” (Istorică II ). Visarea poetică, creând adevărate feerii cu substrat mitic și istoric, afirmă și reafirmă acești piloni ai universului mito-poetic al lui Ioan Dan Bălan.
Se cuvine să subliniem că dacă în volumele citate deja concepția mito-poetică închegată pe simbolurile Kogayon / Kogaionon, Omul de Piatră și Zamolxes este puternic exprimată, aceste simboluri apar ca un fir călăuzitor, cu accente mai puternice sau mai slabe, de-a lungul întregii creații poetice a lui Ioan Dan Bălan, închegând același univers poetic și reprezentând aceeași spiritualitate protectoare. Sunt notabile astfel în special cărțile: Trecerea (La Omul de Piatră), 2000; Fulgeron. Scrisori din munți. vol.1, 2001; Haruri (poeme), 2008; Roata Soarelui (Un Geon la Canton), 2010; Roata Lunii (Un Geon la Canton), 2011; Nu (poeme), 2013; 42 de epistole pentru dezlegare de tăcere, 2014; Pantume. Vâltori, 2015.
3. Natura protectoare în spațiul spiritual al Kogayonului / Kogaiononului reflectată în proza lui Ioan Dan Bălan.
Mai mult decât poezia, proza lui Ioan Dan Bălan subliniază prin titluri că în ținutul Șureanului, al Oamenilor de Piatră, proiecția în geografia locului a Kogayonului / Kogaiononului celest, viața se desfășoară firesc, cu lumini și umbre, cu iubire și ură, cu bucurii și necazuri, dar mereu cu conștiința că, viețuind atât în legile vechi, ale spațiului spiritual al Kogayonului / Kogaiononului , al lui Zamolxes și al Oamenilor de Piatră, precum și în legile mai noi, ale panteonului creștin, natura le este protectoare. Oamenii trăiesc în simbioză cu natura, îi înțeleg semnele și uneori pare că și natura înțelege dorințele oamenilor.
Omul de Piatră, proză scurtă, 1998, prezintă în proza cu același nume această puternică legătură cu muntele. Aici Omul de Piatră este prezentat nu numai ca aparținând unui univers sacru, ci și aparținând naturii protectoare: adunând fulgerele ce stau să cadă, ocrotește omul muntelui: „-În vârful fiecărui munte există Omul de piatră. / -Așa-i. E locul unde dorim să cadă fulgerele, când furtuna ne prinde cu oile sus”. Asistăm la o scenă antologică: Bătrânul din proză, bunicul, simțind chemarea sfârșitului, îmbrăcat cu straie de sărbătoare, urcă singur în prag de furtună („Vezi ce grădină își face soarele? Asta e semn de furtună mare, să știi !”) spre Omul de Piatră, care, la furtuni, era învăluit de obicei în fulgere. „Ai să-nțelegi, nepoate, rămâi la stână și așteaptă-ți părintele, poate vin vitele și caii de jos, dinspre Cerbul, să le închizi la locul lor. Eu urc pe drumul meu până la Omul de piatră; am o întâlnire și-o vorbă acolo…/ -Cu cine, bunicule? / -Cu cine? Poate cu mine, dar să n-aveți grijă. Toate sunt aranjate pentru asta…Rămâi cu bine!”
Nepotul și câinele care vor să urce după bătrân nu răzbesc: „În dansul dezlănțuit al fulgerelor, Omul de piatră se lumina din ce în ce, arătându-l clar pe bătrânul momârlan cocoțat deasupra stâncii ca pe un trunchi retezat. Tânărul și-a dat pe loc seama de pericol. A strigat câinele și a luat-o la fugă spre vârf, dar atunci fulgerele au început să cadă în față, aproape, ca o perdea,, oprindu-l.(…) Omul de piatră ardea-n limbi de fulgere ovale. Suflul rostogolit la vale a izbit om și câine… Când și-a revenit, totul trecuse (…) Răzlețite, pârlite, în jurul grămezii de pietre mari, a găsit bâta, jungherul și fluierul, natura își intra în ritm, luminându-l. ”
„-Tată, sus, la Omul de piatră, bunicul… / -Sst! Liniște, băiete, liniște. Trebuia să trăiești asta. Numai lumina rămâne-n cântecul fluierului, cu noi. Pe munte omul ce poartă rouă nu moare, i-auzi! / Și sunetele din fluier au stârnit păsările, înviind muntele…”
Anul 2009 deschide seria volumelor de proză care poartă în titlu numele Kogayon. Astfel, în acest an, 2009, apare primul volum al romanului: Constelația Kogayon, roman, vol I . Chemare și pecete . Personajele romanului se simt purtătoare ale înțelepciunii ancestrale, inclusiv cunoștințe despre Kogayon, Zamolxes, Oamenii de Piatră. „Emil cel tânăr, Milu, urmaşul Tăienilor, (…), simţea că în el se adună, din timp prin timp adică, puterea şi înţelepciunea acelora care fuseseră pe-acolo cu ani şi ani înaintea lui. Erau cei care ridicaseră lângă acestea Oamenii de Piatră şi Altarele de Piatră. Erau cei care construiseră, după legi numai de puţini ştiute, sanctuarele celeste din inima Kogayonului şi din cetăţile dacice şi aşezaseră stâlpii acelor binecuvântate calendare de însemnare şi măsurare a timpului. (…). Erau cei care iubeau dintr-un simţ aparte dăruit prin naştere, nu numai ce era lângă ei, ci Totul.”
Pe culmile munților, în apropierea Oamenilor de Piatră, ei au găsit„ locul ideal” de comunicare cu înaltul și cu natura protectoare: „„Izbucneau focuri între Oamenii de Piatră, pe platourile înalte ale bătrânului Şurean şi ale munţilor din jur, aflaţi sub privegherea Pătrului. Cu limbi înalte şi ascuţite, împrumutate din formele frunzelor de şteregoane, flăcările se jucau în nuanţe de roşu până deasupra lespezilor clădite în lungul timpului de preoţii lui Zamolxe şi de ciobanii locurilor” ; „noaptea aceea venea altcumva, de peste timp, şi puterea cerului se lăsa peste tot, chemătoare.”
În anul 2010 apare Constelația Kogayon, roman, vol.II, Atacul șoimului, iar în anul 2012 apare Constelația Kogayon, roman, vol. III, Puterea Cuvântului.
Aceste trei volume ale romanului sunt urmate de două volume de proză scurtă care sunt puse prin titlu, tot sub simbolul Kogayon. Acestea sunt Semnul Kogayon. Proză scurtă, vol. I, 2020 și Semnul Kogayon, vol. 2, Muntele Dragostei. În prefața la volumul I autorul afirmă: „Momârlanii trăiesc între două universuri: unul așezat în jurul Văilor Jiurilor, știut și recunoscut, și altul neașezat și nerecunoscut, cel din Kogayon.”
Este tocmai afirmarea realității cosmogonice a Kogayonului (Kogaiononului), care i-a permis lui, ca poet, ca scriitor, să-i considere proiecția în Muntele Șurean, în ținutul Oamenilor de Piatră și al oamenilor care în vechime se închinau lui Zamolxes.