Am început să nu mai pun șamponul pe creștet, ci mult mai în spate și un pic deasupra urechilor, ca să facă și puțină spumă.

Am încetat să-mi număr dinții mei născuți, crescuți, de la natură. Și nu mai știu dacă am măsele de minte, cu minte în ele.

Nu mai merg la vot.

Sunt îngrijorat dacă nu-mi scârțâie genunchii într-o zi. În oricare zi.

Citesc tot mai mult. Degeaba.

Când se dă o lege nouă – și se dau, slavă Necuratului ! – realmente nu mă interesează.

Dacă mai joc tenis de câmp, ajung la stopul de la fileu, tăiat măiastru și pervers de căttre adversar, doar mental.

Sunt atent pe stradă la femei și fete, să văd dacă traversează corect pe zebră și nu aruncă chiștoace pe jos.

Nu-mi mai este rușine cu etatea mea. Dimpotrivă.

Îmi pare că trebuie să acord o șansă imbecililor, deși sunt doar idioți. Sau invers.

Câștig tot mai mult timp pentru că dorm din ce în ce mai puțin. Și nu am ce face cu el. Dar privesc a la longue.

Nu mai am poluții.

Îmi place vinul vechi, whisky-ul bătrân, țuica îngălbenită de vreme și doage de dud, berea rece, amară și spumoasă, romul cubanez asezonat cu trabucuri de aceeași naționalitate, grappa și martini italiene, sangria de Granada, etc., etc., așa că beau foarte multă apă minerală Borsec, ceaiuri făcute din plante sănătoase și sucuri obținute din fructe stoarse.

Nu mă mai hăhăi la orice glumiță.

Merg pe stradă,  sau în casă, cu pași tot mai deși, mărunți și târșâiți pentru o stabilitate pemanentă.

Am început să mă întreb ce e filozofia.

Mai fumez, din când în când, câte o pipă retrospectivă.

Urc scările, orăcât ar fi de vaste – sau nu – cu pauze lungi și dese pentru a avea timp de reflecții, analize, cugetări de moment pe teme diverse, acordându-mi destul timp pentru acestea din urmă. La fel le și cobor.

Nu mă mai deranjează alte rase umane sau animale. Nu bag de seamă celelalte genuri (sexe), atâta timp cât nu-mi fac avansuri. Eu nu sunt nici homosexual, nici lesbiană (lesbian, ca să acordăm genurile, nu sexele).

Tot amân cumpărarea unui sutien.

Pe zi ce trece realizez că aparatele, sculele, dispozitivele (device-urile, ca să înțeleagă toată lumea tânără) sunt mai deștepte decât mine, iar eu, fiind mai prost decât ele, nu știu ce să le cer și de ce dracu le-am cumpărat.

Ațipesc când n-ar trebui – conform uzanțelor sociale, etice, morale și religioase – și nu pot să adorm atunci când aș avea nevoie.

Îmi place să cred că sunt demn, onorabil, serios, de cuvânt. Și, după aceea, iarăși, mă trezesc din moțăială.

Am cam uitat ce-i sprinteneala și de aceea încerc să mă grăbesc cât mai încet, cum zicea o parte dintre strămoșii mei (festina lente…).

Mă stresez și mă întreb dacă am plătit impozite îndestulătoare ca să “prind” pensia și dacă o mai avea cine să mi-o plătească, că poate ei nu vor mai vrea.

Nu mai sunt atât de vehement în argumentații, încerc să rămân cât mai calm, până când îi spun obosit preopinentului, dar mai ales preopinentei, “Da, ai dreptate!”.

Mă surprind cu copilării și naivități și apoi mă privesc într-o oglindă. Oricare.

A crescut numărul de servicii gratuite pe care le primesc. Când am avut cu adevărat nevoie de ele, nu le-am obțínut.

Când văd pe stradă fizionomiile îmbătrânite ale oamenilor, îmi dau seama că nu sunt ale bunicilor și bunicelor , apoi, mai târziu, ale mamelor și taților noștri. Sunt ale noastre.

Nu mă mai enervează politrocii pentru că îmi dau seama că sunt reprezentativi. Oriunde în lume.

Am prins plăcerea unor conversații lungi, foarte lungi, doar să mă ascult mai bine pe mine și să demonstrez la nesfârșit cât sunt de așa și pe dincolo, cel mai cel.

Nu prea mai știu să agăț. Cârlige.

Îmi dau tot mai multe aere. Și nu sunt îngâmfat.

Am și avantaje sub protecția vârstei: aud ce vreau, văd ce-mi place și răspund dacă am chef.

Nu mă deranjează, încă, ACDC, Metallica, Rammstein, rămân pe viață cu Dire Straits și Pink Floyd, dar am trecut la ascultat și savurat jazz, blues și Mozart. Mă încântă Bach și Sidney Bechet, Haendel și Miles Davis.

Copiii! Ah, copiii!

Conservatorismul a devenit un mod de a fi.

Nu-mi place să vorbesc, povestesc, bârfesc despre boli, medici și medicamente, dar toți prietenii mei o fac.. Câți au mai rămas. De fapt sau în viață.

Tot aștept înțelepciunea și nu mai vine. M-am săturat să mai stau după ea.

Nu mai accept să fiu bătut condescendent pe spate.

Politicile, strategiile, tacticile, dorințele, aspirațiile pe temen mediu și pe termen lung le elaborez și aplic de azi pe mâine. Și dacă există mâine, atunci obiectivele, țelurile și scopurile sunt îndeplinite.

Mă împrienesc repede cu toate femeile și fetele pe care le întâlnesc, de orice vârstă, condiție socială, pregătire, frumusețe, și purtăm conversații îndelungi și fructuoase.

Găsesc tot mai frecvent, când mă gândesc – și o fac des – că toate greșelile din trecut au fost bine calculate, intenționate , cu scopuri înalte, numai de mine știute.

Nu mai văd foarte bine, dar nici nu vreau să port ochelari. Cochetărie crepusculară. Plus că nu mi-ar plăcea să par mai intelectual decât sunt.

Îmi place să merg des la piață și să vorbesc cu toți “antreprenorii” de la care cumpăr legume și fructe importate din alte state mult mai dezvoltate. Ei sunt toți niște domni. Țăranii nu mai există în țara mea. Au fost eradicați sau s-au făcut și ei domni.

Cucăi la poveștile banale ale unor amici nedoriți. Și nici măcar nu mai îmi cer scuze.

Tușesc din când în când fără să fiu răcit.

Fac exerciții de memorie. Rețin doar numele oamenilor importanți pentru mine și pentru umanitate. Încerc să uit impostorii, ipocriții, suficienții, atârnătorii, dictatorii-criminali (aparent, oximoron), mincinoșii cu toate subspeciile lor, hoții de toate felurile Așadar este mai mult o ștergere din minte decât o împrospătare.

Îmi plac tot mai mult diferite limbi străine pentru că a mea nu îmi mai ajunge.

Nu mai am probleme cu soacra sau soacrele. Sau alte rude nedorite. Pe care le-am moștenit sau au venit la “pachet”.

Pe stradă salut tot mai puțini oameni. Pentru că ar fi ridicol să dau bună ziua dacă nu-i cunosc.

Revenind la oglinzi, mă gândesc să le schimb pe toate. Mi se par incorecte.

Viața socială tinde către foarte puțin sau nimic și nu sunt deranjat. Au contraire!

Am devenit mai înțelegător cu toți și toate. Mi s-a tot spus că generațiile mai tinere (x,y,z, ș.a.m.d.) – mult mai „fragede” decât mine – sunt mai tolerante. Nu sunt. Sunt mai nepăsătoare. Poate că e mai bine așa pentru ele, generațiile. Pe termen scurt.

Vacanțele mele sunt dese. Ce bine era acolo…, ce frumos era dincolo…

Savurez orice friptură înăbușită sau în sânge, aperitive multe și diversificate, deserturi sofisticate, din fiecare gastronomie a lumii, de aceea mănânc o pâine prăjită cu unt sau mai bine cu margarină, zic “specialiștii”, cu gust de pvc și beau un ceai de sunătoare după.

Nepoții! Uff! Nepoții!

Încerc în fiecare zi să nu mă mai enervez din cauze diverse și atitudini diferite ale unor humanoizi. Măcar încerc.

Câți nepoți am? Habar n-am.

Simt că devin tot mai deștept față de cei care mă înconjoară și tot mai prost față de cei care contează sau au contat cu adevărat.

Îmi plac tot mai mult lucrurile și treburile transparente și translucide pentru că pot să-mi creez iluzii.

Încerc să nu mai fiu iritat la claxoanele stridente, lungi, fără rost și în afara legii, pentru că imediat văd pitecantropii de la volan. De orice gen.

Dacă nu știu câți am, de unde naiba să știu cum îi cheamă pe nepoții mei?!?

Nu mai fac parte din și nici nu mai constitui echipe, găști, organizații, adunări cu scop lucrativ sau non. Posibilii colegi sau coechipieri sau camarazi au o durată de viață foarte predictibilă.

Mă împiedic mai des.

După experiențe diverse și aproape nelimitate, am dedus că menirea (funcția) principală a părinților nu este de a crește, nu este de a îngriji, nu este de a educa, nu este de a iubi copii, ci de a-i ierta.

Nu mai sunt pasionat și agitat de verbul a avea. Mă concentrez pe a fi.

O bună parte a vieții, cea mai mare, am fost epicurean, căutând plăcerile alese, rafinate și spirituale, însă și cele lumești, dar acum sunt sceptic, îndoindu-mă permanent, și cinic, cu insolența și sarcasmul aferente. Mi-ar fi plăcut să fiu permanent stoic, neclintit în fața necazurilor și greutăților de toate felurile.

Un personaj favorit din romanele copilăriei mele, când ajunsese cam de vârsta mea de acum, folosea în aproape orice împrejurare sintagma “Ei și ?”. Am preluat-o și eu.

După multe introspecții și analiza păcatelor îmi dau seama că Dumnezeu chiar există, ăla bunu’ și iertătoru’ și iubitoru’, nu cel vindicativ din alte timpuri și alte locuri.

Și, în final, tot răul înspre mai bine sau, probabil,  mult mai bine!