(fragment)

Capitolul I. În Veneția s-a furat un inel 

Abia se luminase și era deja cald. Fierbințeală care te îmbrățișează odată cu prima geană a răsăritului. Soarele își trimitea sulițele în canalele-străzi, de unde ricoșau în gondolele albastre ce odihneau pe cheiuri. Aerul fierbinte de peste noapte, adus de Sirocco, din deșert, era brăzdat de cântecul înfundat al unui clopot. Răzbea din turla Bazilicii Sfântului Marcu, singura în care clopotarul făcuseră efortul de a se cățăra. 

Tot acolo va adormi, sus în turlă, în orele care urmează, fără să fie martor la nimic din cele urmează să se întâmple prin piețele Veneției. 

Gondolierii, încă amețiti de la afion, se plimbau alene pe străzile înguste și întortocheate, alungați din crâșmele în care dormiseră până atunci. Unul dintre ei, bine afumat, se opri la un colț și începu să urineze, clătinându-se pe călcâie. Jetul îi stropea picioarele, dar gondolierului nu îi păsa. Tremura de la genunchi, semn că senzația de ușurare îl copleșea și îl fericea, prima bucurie din acea dimineață care aducea cu sine totuși vești sumbre – ucigașul Inchizitorului Suprem Antonio Paulo nu fusese încă prins, deși trecuse mai bine de o săptămână de la moartea sa. 

Se zvonea că asasinul era încă liber. Probabil, se șușotea pe la colțuri, fugise din cetate în chiar primele ore după ce comisese crima odioasă, și acum căuta refugiu în est, la otomanii sultanului Ahmed, care ar fi fost singurul într-atât de ticălos încât să îl primească pe asasinul celui mai puternic om din Veneția. Sau poate ajunsese chiar mai departe, prin stepele caucaziene în care mișunau tătarii nogai, cărora le plătea un tribut generos.   

Surd la șușoteli, gondolierul tropăi de câteva ori în balta de sub picioare, ca să îi țină norocul, apoi se duse să-și ia barca în primire. Negustorii, fără să-l bage în seamă, obișnuiți deja cu mirosul greu al porturilor Adriaticii, își deschideau tarabele vopsite în culoarea lapisului, prevestind zarva amiezii. Câțiva dintre ei se îndreptau către cheiuri, înarmați cu bâtele scurte și noduroase cu care frăgezeau în fiecare dimineață caracatițele încă vii strânse de sub stâncile recifurilor. Pleosc-pleosc-pleosc. Bărbații le loveau peste capul moale, lipsit de oase, până ce ochii mari și negri și rotunzi pocneau ca gălbenușul de ou, iar ciocul li se sfărâma. Apoi, folosindu-și ciomegele, întindeau tentaculele groase, hâșt-hâșt, până ajungeau să arate ca mațele străvezii și moi, golite de viață, numai bune de mestecat prin cârciumi, sărate și piperate, după vreo beție. Tot acolo, pe pietre, le tăiau în fâșii lungi, în cubulețe, în rondele, folosindu-se de bricege.   

Ceilalți așteptau pescarii ce coborâseră în valuri devreme, prin beznă, luminați doar de lămpașele de fier. Câțiva furtunari roiau pe cer, cârâind a foame, semn că bărcile urmau să se întoarcă în curând. Velele lor, umflate de vânt, frângeau orizontul. Veștile erau bune, năvoadele plesneau de pește. Peste zi, putoarea devenea si mai grea de la heringi, de la sardine, de la somonul umflat de soare. Pe lângă ele, vânzătorii așezau portocale, smochine, pomello, pepeni (țâțele cârciumăresei, așa le spuneau) și curmale (coaiele țapului). 

De pe mare se vălătucea, printre casele pătate de sare, un miros greu de alge putrezite, umflând pânzele caravelelor rămase prin port. Peste harânguri se auzea scârțâitul carenelor care se loveau blând de docurile îngrămădite cu butoaie și frânghii încolăcite, unele înalte cât un om. Valurile lingeau alene pietrele lucioase, rotunjite de trecerea vremii, respirația unui animal subacvatic adormit de mareea leneșă, care își aduna, neștiut de nimeni, puterile. 

Marea, atunci când doarme, ticluiește planuri groaznice, visează că înghite corăbiile și pe marinarii din ele. Își cască botul prin somn, salivând hămesită, iar spuma otrăvitoare face pietrele să lucească și topește burțile corăbiilor. 

 În urma gondolierilor venea legănându-se un șir lung de felceri cu măștile osoase trase peste chipuri, înfășurați în pelerine zdrențuroase, cândva negre. Pocneau din cizmele cu călcâi de lemn la fiecare bătaie de clopot. În jurul brâului erau încinși cu lanțuri, unul de celălalt, astfel că fierul huruia la fiecare pas. Priveau dezinteresați la ușile închise și la geamurile ascunse pe după storuri. Unul dintre ei tot șușotea și mormăia ceva, pipăind ușor o carte groasă, cu coperți veștejite, de parcă tocmai aflase ceva, poate chiar numele asasinul Inchizitorului. Ceilalți nu îl băgau în seamă și își continuau liniștiți plimbarea, smucindu-l pe aiurit. Insistentă, momâia se opri brusc și întinse brațul. De sub mânecă îi ieșeau paie și flori uscate de rododendron. Deschise cartea și arătă cu degetul către o direcție oarecare, poate spre est.  

Orașul ar mai fi dormit liniștit vreun ceas, așteptând deschiderea piețelor și rumenirea în soarele dimineții a țâțelor cârciumăresei, dacă un urlet războinic, de animal înfuriat, nu s-ar fi înălțat tăios și amenințător printre vilele scorojite ale sestierului Castello, zona bordelurilor, a aventurilor, a golănelii:  

– Te omor, javră! 

Într-una din piețele orașului, doi bărbați își încrucișau săbiile. Un tânăr înalt, brunet, cu trăsături plăcute și mișcări agile, îmbrăcat într-o tunică lungă, neagră, un fel de Adam Ants cu glugă, își flendura spada prin fața unui soldat masiv. Bărbatul era ofițer după zorzoanele de pe haină, lat în spate, cu ochii înroșiți de furie. Avea o barbă deasă, cu fir gros, brăzdată de albeață, semn că era trecut de prima tinerețe. Lovea dezordonat, se avânta cu capul în piept. Mugea ca un taur. Părul zburlit i se încâlcise însă peste ochi, orbindu-l, drept pentru care atacurile sale treceau de fiecare dată razant pe lângă capul tânărului. Soarele dimineții lucea pe platoșa sa triunghiulară, de fiul al Conquistei, strâmbă pe alocuri, dar îngrijită cu sârg, pe care o purta cu mare mândrie. 

Soldatul se numea Francisco Carevello, era locotenent în armata Veneției, iar bucata de oțel care îi apăra pieptul era o moștenire de familie da la str-stră-stră-bunică-său, care era un „mare ucigaș de chire cu mustăți”, adică de incași, după cum se lăuda chiar ofițerul atunci când bea prea mult, ori când era suit pe vreo prostituată. 

Str-stră-stră-bunicul-său călărise cu Pizzaro peste Anzi, zicea el; băuse mate cu Diego de Almagro, rătăcise prin junglele nesfârșite ale Boliviei, mestecase frunze de coca în ajunul bătăliei de la Cajamarca, înainte să-l captureze pe Atahualpa, „împăratul chirelor cu mustăți” și se alesese cu un sculament pe malul Pacificului, de la o indiancă ce fusese făcută cu schimbul de toți cei 80 de membri ai expediției. De pe urma usturimii își pierduse o bucată din penis, extirpată de cuțitul încins pe foc al unui șaman Villac Umu, și abia apoi, întors în Sevilla, făcuse (ghiciți voi cum) un copil, adică pe str-stră-bunicul lui Francesco.

– Să îmi cer scuze? se apără băiatul.Te-ar ajuta? 

Uriașul izbi năpraznic cu sabia. Chiar dacă povestea strămoșului săi era probabil exagerată, iar adevărul sculamentului, adică al penisului ciopârțit și al expediției lui Pizzaro, era pierdut în negurile junglei, soldatul era totuși un spadasin bun, chiar dacă furia și ura care îl cuprindeau atunci când era provocat îi scurtau judecata și stăpânirea de sine. Era leit tuturor celor din familia sa, inclusiv a stră-stră-stră-bunicului-său care-i făcuse pleosc-pleosc-pleosc pe incașii bolivieni. 

Lama sabiei trecu periculos de aproape de capul tânărului. Locotenentul urlă din nou: 

– Stai pe loc! 

Felcerii se opriră și ei, aliniați frumos, pentru a se holba la duel. Își legănau ciocurile în aer, piază rea, în ritm cu duelul. Din stânga în dreapta și înapoi, cu privirile pofticioase ascunse sub găurile negre, decupate rotund în craniul de fildeș. Cel cu cartea făcu un pas în față și ciocăni cu degetul în copertă, de parcă tocmai descoperise ce căutase până în acel moment. Arătă cu mâna către cei doi luptători. Ceilalți aprobară, scuturând din cap, entuziasmați. Trăgeau și scuturau de lanțuri, râzând înfundat, scrâșnind dinții pe sub frunzele moarte pe care le respirau. Un vânt stârnit de nicăieri, venit din est, flutură pelerinele. De sub pantalonii jerpeliți, din sac folosit la îngropăciune, se ițeau genunchii albi, oase uscate de vânturi, cu pielea întinsă și crăpată de vreme. Dar nimeni nu observă acest detaliu ciudat. Ciocurile lor clănțăneau mai departe. 

Da, ei erau. El era. Nu, nu fiul Conquistei. Celălalt.

*

Caravello avea tot dreptul să fie furios. Luca își făcuse de cap cu o seară în urmă, în taverna „La mistrețul verde”, bodega care deservea garda orașului și pe marinarii din port. Nimeni nu mai știa de ce se numea astfel, poate pentru că Italo, cârciumarul gras, păros și nespălat, purta dintotdeauna o vestă verde, lucioasă de la jegul strâns de pe palmele sale nespălate, care strălucea discret, aproape hipnotic, în lumina lămpașelor. Sau poate era alt motiv. Greu de zis.

Soldații veneau „La mistrețul verde” să joace cărți, să-și bea solda și să se porcească cu femeile care deserveau localul, dame țâțoase adunate de Italo din port. Unele erau grase precum curcanii îndopați înainte de Crăciun, altele slabe ca buruienile, dar toate aveau busturi generoase. Țâțele mari și primitoare, moi și materne, plăceau soldaților tăbăciți pe paturile de lemn ale garnizoanei dogelui, ori marinarilor cu mușchii anchilozați de la ruliu și tangaj.

Luca primise un bilețel de la angajatorul său, grasul și nespălatul Galeazzo, șeful tuturor bătăușilor din Veneția, cu indicații să se prezinte pentru a-și ridica plata, două sute de ducați în schimbul caftelii pe care o administrase unui negustor insistent care nu mai voia să își plătească taxa de protecție din port. Treabă ușoară, crezuse inițial. De regulă nu prea accepta contracte mărunte, chelfăneli și alte găinării, dar de ceva vreme era liniște și pace în partea asta a lumii, iar el avea nevoie de bani pentru băutură și futai. Iar plata era grasă, poate prea grasă. Ar fi trebuit să suspecteze ceva, să îi dea de gândit că nimeni nu risipește atâta bănet pentru o pereche de palme, dar tânărul avea buzunarele goale, iar băutura, potolul și femeile costau multișor.

Nu că i-ar fi păsat prea mult de viețile altora, după cum vom vedea, dar Luca încerca să fie cel puțin un gentleman în relație cu victimele sale. Erau vremuri de pace, legea era lege – la legge è legge, vorba lui Christian Jaques – așa că un pumn și un picior bine plasat, deseori în plex, făceau o treabă de minune.

Câteodată îi și buzunărea, treacă-meargă. Să fim serioși, cine nu ciordea un pic de aici, un pic de acolo, de la negustori, de la doge, de prin buzunarele gușterilor? Omorul era altă treabă. Pentru crimă, dacă te prindeau, te băgau la Pozzi, la carceră, te aruncau într-un puț fără fund, unde putrezeai încetișor, te descărnai în fâșii albicioase, în bucățele urât mirositoare, în oscioare firave de pe care mâncau șobolanii și viermii. Treaba era treabă.

 Tânărul fusese aproape să se beștelească. Îl urmărise pe bărbat, un bondoc înfășurat în catifele scumpe, pe străduțele înghesuite, printre casele de lemn, prost luminate, îmbrățișat de întuneric. Pândise momentul potrivit, tăcut ca o pisică. O piedică și un pumn în falca durdulie erau suficiente să îl înmoaie pe grăsun, își spuse. Plata se făcea în schimbul inelul cu sigiliu, doar așa, de pagubă, iar dacă se împotrivea – îi fusese comunicat de către angajator – Luca putea să îi taie degetele grase și umflate de untură. Doar nu se moare de la atâta lucru.

În momentul în care se aruncase peste el, cineva ascuns în umbre, pe care al dracului să fie dacă îl văzuse, sărise să-i ucidă pe amândoi. Surprins, Luca izbise cu pumnii în neștire, încercând să se agațe de pelerina străinului și să îl tragă spre el. Dar arătarea, o namilă de vreo doi metri, cu umeri de bizon și brațele ca baroasele, fusese de neclintit, un motherfucker, un stronzo, un dă la buci din ăsta de n-ai cum să îl dobori, așa că într-un moment în care strânsoarea bărbatului slăbise – nici asta nu îi dăduse de gândit prea mult – băiatul fugise mâncând pământul, dar nu înainte să pună mâna pe podoabă de pe degetul negustorului, un cerc gros din aur pe care erau sudate cu măiestrie, ca două gâze, un smarald și un rubin. Se mai întâmplau și din astea.

În seara următoare un fum gros, de mahorcă, plutea în „Mistrețul verde”, aburind lămpașele agățate pe pereții din cărămidă. Mirosea a sudoare, a tutun, a bere proastă, a budă și a afion. Pe lângă înghesuiala obișnuită a marinarilor, la una din mese se strânseseră și câțiva ofițeri din garda orașului.

Soldații beau vin, un Madeira prost, de contrabandă, cumpărat de la arabi – era unul Abdul care îi mințea pe toți că cele șase fiice ale sale, virgine toate (adică Inaya, Khadija, Jamila, Nadia, Farah și Maryam) striveau boabele de struguri cu picioarele goale, apoi că tot ele turnau licoarea în sticle. Bărbații fumau și aruncau ocheade către curvele lui Italo. Femeile zâmbărețe îi așteptau să se mai amețească un pic de la pișoarcă înainte să le vâre o mână în pantaloni și pe cealaltă în buzunarul tunicii.

Dincolo, departe de lămpașe, câțiva marinari fierbeau opiu deasupra unui foc de spirt, apoi trăgeau cu putere din pipele de lemn, suflând fumul către tavan. Rând pe rând își propteau capul pe polițele aranjate de Italo special pentru ei, cu ochii pierduți în aburul care se învârtea pe deasupra lor. Gâfâiau, gâlgâiau, râdeau, plângeau, aveau erecție, dar niciunul dintre lucrurile astea nu se vedea cu adevărat, fețele lor fiind împietrite, pierdute undeva departe, altundeva. Unii probabil își aminteau de vreo Yiji din Nanjing, ori de faimoasa cadână a Alexandriei, arătări cu talie de viespe, breton decupat cu grijă, buze cărnoase, coadă de șarpe, sâni grei și pulpe grase care sfârâiau de dorință. Alții, cu mințile mai bolânde, vedeau sirene, ori pe monstrul Ogopogo, sau pasărea Anzu, cu penele sale mari cât aripile îngerilor. Strigau, cu mâinile întinse către tavan, încercând să se cațere pe crupa calului hippokamoi. Unii discutau încins cu mârtanii grădinilor englezești, ce îi suceau cu zâmbetele lor șirete, sau zvâcneau după kraken, pe care încercau să îl ucidă cu ciomegele, să îl tragă la mal și să îl bătucească bine.     

never a frown with golden brown

Luca se așeză la o masă, cum-necum liberă, comandă un pahar de bere, Madeira ăla e un pișat rozaliu, ascultă la mine, și își trânti picioarele încălțate pe tăblia din lemn lustruit de coatele tuturor mușteriilor care se îmbătaseră acolo înaintea sa. Încă încerca să-și dea seama dacă fusese o idee isteață să caute plata (o plomo) printre soldații dogelui, dar până să se decidă, un sergent burtos, cu mustața stufoasă, de husar, pătată de la tutunul de mestecat, se îndreptă spre el cu pași hotărâți, bocănind dinspre partea cealaltă a tavernei. Bărbatul se aplecă peste masă, cu greu, și îi spuse apăsat: 

– Ieși afară, garoiule, nu ai ce căuta aici!

Pe fruntea cheală i se umflase o venă, care pulsa furios. Tânărul îl măsură scurt, se lăsă pe spate, pe spătar, aplecând scaunul, și îi răspunse liniștit soldatului, care îl fixa cu ochii injectați:

– Gagiule, pun pariu că vă pot bate pe toți la cărți. Pun pariu că nu e nimeni în „Mistreț” care să-mi poată goli buzunarele.

– Nu mă interesează, se stropși bărbatul. Un glob de salivă, în care înotau mici firicele de tutun, i se agățase de mustăță. Știu cine ești, continuă lătrat. Te lauzi că nu ai stăpân și că lupți pentru cine plătește mai gras. Ești un garoi și ți-ai înjunghia și mama pentru niște țechini.

– Pentru niște țechini te-aș înjunghia și pe tine, i-o întoarse dur Luca.

Sergentul se schimonosi, vena de pe frunte i se umflă și mai tare, arăta acuma ca un șarpe care se zvârcolea furios. Mâna lui zvâcni după sabie. Tânărul fu însă mai rapid. Se lăsă pe spate într-un echilibru precar și, chiar înainte să pice cu scaun cu tot, se împinse cu ambele picioare în pieptul soldatului, trântindu-l la pământ, apoi, în doi timpi și trei mișcări, sări deasupra lui cu pumnalul scos, lipindu-i lama de gât.

– Ești cam leneș, îi șopti la ureche. Și puturos. Precum garoii ăia despre care vorbești.

Îi apăsă și mai tare cuțitul pe jugulară. Hâșt-hâșt. Putea să o facă și pe asta, dar înainte ca cineva să poate interveni, Luca surâse și se ridică, rostind calm, pe sub un zâmbet mieros, cum îi șade bine celui care se simte prins în capcană și care caută o cale de scăpare:

– Să nu ne ambalăm, nu am venit să fac tărăboi. Haideți să jucam cărți și să nu ne călcăm pe coadă unii pe alții. Toți ne-am vinde mama pentru o moarte glorioasă. Nu-i așa, sergent?

Ofițerii de la masă se ridicară brusc, simțindu-se norocoși că puteau să le impresioneze pe muierile lui Italo – cu cât un soldat e mai bărbat, cu atât e mai plăcut de dame, ține minte asta de la mine, asta și să nu pui gura pe pișatul lui Abdul că o să te doară capul a doua zi –  își scoaseră săbiile și începură să înainteze către Luca, aplecați peste lame, gata de atac.