Tăinuirea, destăinuirea…
Chiar azi, în pâinea punerii nainte,
căutam un sfânt să-mi cânte dorul sferic
și undeva, din vastul întuneric,
nu mai știam să plâng decât cuvinte.
Îi deschisesem viului mormântul
și celui mort îi dezlegasem visul.
De-acum stă lângă rege doar proscrisul
și-n jurământul vechi valsează vântul.
Vara din hieroglife
Într-o frânghie viața, în cealaltă rănile hârtiei,
Astfel așezam norii pe tavanul cerului posac.
Erai pictorul din imensitatea câmpiei?
Eram înghițitorul de săbii din ultimul veac?
O pasăre a coborât pentru războiul din vechi catastife.
Aripile coşmarului vibrau sub spânzurători indecise.
O nălucă de fum împingea vara în hieroglife
Și din amintirea literelor cavoul înflorise.
În finalul poemului au apărut păsările recunoștinței mute.
Nebunii din munți vor priponi cerul de fereastra peșterii vechi.
Stau în cuibul literei și visez cum uriașul ascute
Pe tocila veacului mort ura și dragostea perechi.
De neuitat
Pe străzile anotimpului e o bucurie să te întâmpine pomii, casele, oamenii,
să spună, adesea, Doamne, ce frumuseţe a veacului trece chiar acum prin stema unei veri de neuitat,
ce femeie ne îmbie cu ochii ei minunaţi să privim deodată eternitatea, să visăm,
să auzim lumea cum rodeşte în lacrimile unei istorii de demult şi de-acum.
Tocmai ieşim din oglinda adolescentului care te dorea, te visa,
te chema din paginile cărţilor lui să dezminţi singurătatea, să dormiţi într-un paradox,
lumină-întuneric-lumină bucurie-tristeţe-bucurie
şi un ornic împăiat în ideile râului de a reveni la izvor.
Trece frumoasa veacului pe strada unei veri de neuitat.
Șuviţele părului ei au înflorit din rana unor amintiri,
buzele ei şoptesc deja povestea despre băiatul care o aştepta
în garsoniera tinereţii absolute.
Chiar eu i-am văzut
sigilând împreună iubirea cu un sărut în aburul vindecător al
cafelei.
Amuletă
Dorul e o potecă prin luminișurile tinereţii rănite,
ori dâra de glorie a vieții pe nisipul festinului?
Trupul gol al femeii din amintiri,
bărbăția înfigând pe muntele pleşuv amuleta destinului?