Liniștea e un dar de la greci, cea mai recentă apariție editorială a lui Costel Stancu, nu diferă foarte tare de volumele anterioare, de care se leagă prin impresia de continuum liric, de structurare poematică fluidă, din care sunt eliminate titlurile (textele par a fi separate arbitrar), fără cuprins, cu semne de punctuație așezate restrictiv și conservator (Costel Stancu cu încăpățânează, de pildă, să scrie cu î din i !) și, mai ales, fără vreo atenționare care să prevină ori să pregătească cititorul pentru o lectură mai puțin obișnuită. Poeziile curg una din alta, descriu reacții necenzurate și sensibile la micile și marile adevăruri ale existenței (viața, moartea, singurătatea, alienarea, infinita căutare a Celuilalt, criza profundă de identitate, libertatea, vulnerabilitatea condiției poetului, deșertăciune și, destul de parcimonios, iubirea), reproduc senzații și trăiri la limita verosimilului, construiesc sclipitoare curcubee imagistice, sunt populate de metafore surprinzătoare, de sintagme cu impact și formulări etico-filosofice memorabile despre lume și istorie: ”întâmplările mici ale vieții ne fac fericiți”; ”greșelile tinereții se fac în zori!”; ”viața e plină de povești cu învingători/ și învinși, cu regi nebuni ce și-au închipuit/ că pot dirija marea orchestră a deșertăciunii”; ”moartea este forma absolută a libertății”; ”fiecare își este sieși jucăria preferată” ș.a.m.d. Evident, multe dintre ele se referă la sinele autorului, la cuvânt, la poezie și la creație, în general: ”ești propriul tău nimic”; ”sunt o/ mașinărie încă neinventată, căreia i s-a/ pregătit deja un loc în muzeu”; ”sabia se poate întoarce în teacă nepătată de sânge./ Cuvântul, nu”, ”e minunat să fii poet primăvara”; ”sunt un hoinar pe care doar umbra-i/ îl mai știe”, ”văd în tăcere cu inima”; ”nu iubiți poeții, dragostea voastră i-ar răni”: ”poeții sunt continente fără formă”, ”cuvintele sunt resturi de tăcere” etc. Într-un superb poem, Costel Stancu notează decisiv: ”Cele mai ușoare pietre de moară sunt cuvintele./ Aproape imponderabile/ Te strivesc fără să simți./ Înainte de a te apuca de scris, dă foc hârtiei. Nu hrăni/ cu iluzii vanitatea celui despre care urmează să scrii./ E un adânc neîmplinit în tot ceea ce zboară. Poezia e/ cea mai verosimilă formă a uitării de sine”…
În pofida trâmbițatei sale modestii, vanitatea discretă a poetului irumpe în câteva rânduri, aparent în sens invers, pentru a păstra, totuși, o doză de (auto)ironie): ”Cu fiece cuvânt adăugat pe hârtie,/ îți devii tot mai necunoscut. Totuși/ o faci cu îndârjire, cu speranța că,/ la un moment dat, personajul acesta/ străin – pe care tocmai îl creezi -? Va lua creionul în mână și va începe,/ la rândul său, să scrie despre tine!”. El, care trăiește viața fără iluzii se lasă, așadar, traversat, de trufii și irepresibile orgolii în felul în care își conștientizează valoarea. E revendicativ, dar nu până la radicalizare. Iar când parcurge asemenea stări interioare, tonul e, inițial, aparent agresiv, pentru a ”eșua” într-un tip de (auto)persiflare, ce demonstrează nu doar că poetul are un foarte dezvoltat simț al umorului, ci și că abordarea măruntă, meschină a calităților sale îi este străină, ca în acest poem cu reflexe de elegie antică cu reflexii biblice, destul de aproape de parodie: ”Inspirație, inspirație, de ce m-ai părăsit?/ Stau pe cruce. Nimeni nu îmi sădește flori/ în palme, nimeni nu îmi dă să beau ambrozie amestecată/ cu miere. Nici un confrate nu îmi înfige creionul/ între coaste. Păzitorii mei nu îmi joacă, la zaruri,/ goliciunea. Nu mă laudă, nu îmi așază, pe creștet,/ o coroană de hârtie. Stăpânii nu se tem că mi se va/ fura trupul din mormânt. Mai știi, poate nici nu am/ fost vândut? Măcar deasupra crucii să-mi fi scris:/ Costel Stancu – Regele Poeților./ M-aș mulțumi chiar și cu atât de puțin.”
Majoritatea poeziilor din Liniștea e un dar de la greci sunt asemenea puneri în scenă cu un consistent nucleu dramatic-narativ convertit la/în lirism; decupaje dintr-o realitate pe care numai poetul o percepe. El imaginează dramolete și ”povestioare” de ocazie, animate de un complex (dar decorativ) bestiar, din care nu lipsesc fluturii, lăcusta, furnicile, vulpile, gâștele, pisica sălbatică, pasărea, calul, șarpele, porumbeii, cămila etc. etc. și ale cărui personaje predilecte sunt bătrânul/cerșetorul orb, claunii, copilul cu mingea, eu-l și, mai cu seamă,alter-ego-ul său, Celălalt, ființa din oglindă, dublura inefabilă și obsedantă, fratele despre care poetul declară ritos: ”îl duc în brațe pe Celălalt, precum un ocnaș bila sa” sau ”eu și Celălalt călătorim împreună cu gânduri/ potrivnice”. Perpetua căutare și neobositul efort de identificare și lămurire a ființei/existenței Celuilalt sunt expresia unui nesfârșit dialog cu sine, o veritabilă coloană vertebrală a poeziei lui Costel Stancu, axul în jurul căruia gravitează angoasele și neliniștile sale, zvârcolirile, căutările și limpezirile unei personalități contorsionate, ale unei sensibilități emoționale neobișnuit de expresivă: ”Mă trezesc în fiecare dimineață și plec/ să netezesc drumul Celuilalt. El doarme liniștit:/ nu i-au crescut ghearele, nu i-au ieșit dinții./ Se va trezi și, negăsindu-mă, va întreba:/ unde este fratele meu, de ce m-a părăsit tocmai acum?/ Va plânge și va porni să mă caute. Nu-i spuneți nimic,/ lăsați-l să creadă că el singur a trecut toate primejdiile./ Eu nici nu exist. Viața lui e o hartă/ pe care își plimbă degetul Dumnezeu”. La limită, poezia lui Costel Stancu este un amplu jurnal intim, în care el consemnează neprețuitele nimicuri ale vieții sale interioare, acelea care ne facă să fim cu adevărat fericiți, pentru că sunt deasupra deșertăciunii
Costel Stancu face parte din acea rară categorie de poeți pentru care iubirea, femeia, erosul în ansamblu sunt departe de a fi teme esențiale. Ba, chiar, exprimă o bine controlată tentație misogină Femeia iubită (mai degrabă abur decât realitate, ființa din fotografie, cea întrupată din coasta lui Adam) este, la limită, salvatoarea, unicul personaj capabil să taie nodul ștreangului ce înconjoară gâtul poetului. Ființa afectetă nesemnificativ de gesturile bărbatului îndrăgostit, prcum în acest poem cu vagi rezonanțe nichitastănesciene: ”Te iubeam atât de mult încât,/ într-o zi am cumpărat/ toate desenele de pe pielea ta/ și ți le-am dăruit.// Tu ai zâmbit,/ te-ai cufundat în mare.// Când ai ieșit,/ pielea îți era imaculată”.
Fie că vorbește despre interminabila lui stare de neliniște și nedumerire, fie că se referă la una dintre cele mai profunde dintre suferințele sale, singurătatea (”o celulă cu ușa neîncuiată”,”singurătate este și atunci când te trezești/ dimineața și îți găsești pantofii desperecheați” etc.) tonul poeziei lui Costel Stancu trece printr-o subtilă transformare când evocă (nu fără o subliniere autobiografică destul de transparentă) anii copilăriei. Atunci e plin de ambiguități flamboaiante, de trimiteri livrești, e delicat, ingenuu: ”Mă mai ții minte? Sunt copilul care țintea/ cu praștia, cocoșul de tablă de pe casă, dar nu/ îl nimerea niciodată. Plângeam. Să mă îmbuneze,/ bunica umbla la batista cu bomboane. Îmi dădea/ doar câte una. Și mâine e o zi! Apoi am crescut./ Într-o dimineață, Dumnezeu a bătut cuie în talpa/ tâlharilor și am fost, pentru o clipă, singuri. Nu am/ putut să ne destăinuim prea multe, căci alți tâlhari/ erau pregătiți să umple pungile. M-a durut inima./ Inima a fost prima mea jucărie. O port și acum/ în piept. Nu o las să-mi scape jos, să o calce alții/ în picioare și să chițăie! A trecut timpul. M-am luptat/ cu sufletul lui de hingher, m-a biruit. Dar nu de tot:/ încă au rămas doi ochi albaștri într-o găleată de întuneric./ Scată. Eu sunt viu”peranța. Nu cred când mi se spune că la ușa mea/ miroase a clanță stricată. Eu sunt viu”
Revărsată în texte ample, de câte o pagină și chiar mai mult, acoperită de versuri lungi, cu nenumărate volute stilistice, ori, dimpotrivă concentată în cuvinte puține, cu alură de haiku (”L-am întâlnit pe hoțul de lună/ Și-a cerut iertare./ Nu avea genunchi”), poezia lui Costel Stancu este o continuă autoînscenare a existenței autorului (”sunt propriul meu biograf mincinos”). A spectacolului unei interminabile călătorii interioare care seduce de la prima lectură.