Nu cred că înţelepciunea vine odată cu bătrâneţea. Timpul mai degrabă îngroaşă trăsăturile de caracter ale omului şi le transformă în nişte riduri de piatră, pe care nu vrea să le vadă, dar nici nu se poate feri de rigiditatea lor, nu poate trece dincolo de cele câteva trasee pe care le cunoaşte. Atâta doar că la bătrâneţe rişti mai puţin, economiseşti fiecare clipă ce-ţi prisoseşte, pentru un cont pe care o să-l deschizi cândva, după moarte sau într-un vis. Înţelepciunea o ai sau n-o ai, şi apare imediat după adolescenţă, ca harul artei. Nici prea devreme, să se irosească pe nimic, să te urce în slava celorlalţi ca dintr-o dată să fii lăsat de izbelişte, nici prea târziu, când călătoriile începi să le faci pe hartă cu fotografii artistice ale locurilor pe care vrei să le vizitezi.
Înţelepciunea vine în momentul în care simţi că poţi să rămâi numai cu tine şi să-ţi scrutezi trecutul, propria viaţă, fără să te minţi că ai fi un altul, fără să regreţi că nu există cineva capabil să te înţeleagă la fel de bine în clipa în care poţi să-ţi vorbeşti deschis ca unui alt om, să-ţi dai sfaturi şi să iei hotărâri. Dar pentru a ajunge aici, de cele mai multe ori, trebuie să te loveşti singur de pereţii nepăsării celorlalţi, să le înţelegi egoismul, voinţa lor de viaţă, de dialog în societate, să le înţelegi nevoia de intrigă, nevoia de a face rău, nevoia de a rămâne în mustul coclit al invidiei faţă de oricine e mai sus cu ceva faţă de el.
Bătrâneţea, dincolo de toate bolile pe care ţi le face cadou, ca un fel de reziduuri de viaţă trăită ce trebuie pedepsită într-un fel, îţi aduce din ce în ce mai puţini prieteni, din ce în ce mai puţine suflete capabile să te înţeleagă, fără să strecoare în sentimentele faţă de tine vreo urmă de milă. Înţelegere da. Doar că la vârsta senectuţii nu-i ai ca parteneri de dialog decât pe cei apropiaţi ţie ca vârstă, ceilalţi te ignoră, în cel mai bun caz, dacă nu te-au şi trecut cumva în sufletele lor apele Stix-ului.
Şi astfel, începi să-ţi deschizi cuvintele sufletului către tine, să-ţi vorbeşti, să-ţi scrii, ca unei alte persoane pe care o cunoşti foarte bine, din ce în ce mai direct şi fără menajamente, ştiind că nu rişti nimic. Pentru că la orice vârstă, când stai de vorbă cu cineva despre tine există pericolul ca tot ceea ce spui să se întoarcă împotriva ta cândva. Vorbindu-ţi ţie direct, scriindu-ţi ţie, consumi fără să vrei toate reproşurile ce ţi s-ar putea aduce, pentru nişte aprecieri făcute altădată, pe seama unuia sau altuia. Doar că arta singurătăţii o au puţini.
Constaţi în ani, după ce atingi o vârstă, că ceilalţi te caută doar atunci când au un interes sau doresc ceva de la tine, că de fapt tot eşafodajul sentimentelor lor faţă de tine, stă în micile profituri pe care le poate avea de pe urma ta, unul sau altul. Că sinceritatea ta de odinioară a devenit subiect de bârfă, de ridicularizare, ce devine dintr-o dată publică. „Aşa a zis el, că…”, „Aşa credea atunci când…”, „Spunea că dacă nu se va…”, „Mi-a declarat, într-un moment de sinceritate că…” sunt capetele de început ale unor răstălmăciri ce se petrec peste timp cu oricare dintre noi, ca un fel de ecouri schiloade ale vorbelor spuse cuiva în care aveam încredere, sau într-un moment de vid sufletesc, când am simţit nevoia să ne destăinuim cuiva.
Din capetele acestea de fraze încep cancanurile sau literatura pe care o scrie fiecare dintre noi fără să o mai pună pe hârtie. Aşa se consumă evenimente tragice sau bucurii. Doar fericirea şi iubirea nu pot fi împărtăşite decât de unul sau doi oameni, cel mult, pentru că atunci când află altul, din afara cercului restrâns, totul devine la rându-i bârfă. Nu-l putem vedea niciodată pe celălalt ca fiind asemeni nouă, nici chiar atunci când, minaţi de boala naivităţii, credem că acela e identic în ceea ce simte faţă de noi, cu ceea ce simte faţă de ceilalţi. Dar asta nu se petrece nici măcar atunci când avem senzaţia că ne aflăm cu toţii pe acelaşi drum către un ideal comun.
Înainte de ’90, eram forţaţi să avem un singur ideal, rezultatul real al anilor acelora s-a văzut mai târziu, se vede acum, când nimeni nu mai are o aceeaşi direcţie cu cel de alături, chiar şi atunci când stau în faţa iconostasului şi se roagă aparent unui singur Dumnezeu. Abia acum ne dumirim cât suntem de singuri în faţa vieţii, cât de fragile sunt legăturile pe care le stabilim între noi, cât de câinoase pot fi nişte cuvinte aruncate cândva unui prieten de atunci, care se întoarce ca un bumerang, gata să ne ia viaţa, doar pentru că nu mai prezentăm o prea mare importanţă pentru el, pentru interesele lui imediate.
De fapt, ceea ce altădată se putea petrece într-un timp mai îndelungat, acum se află sub incidenţa necesităţii imperioase, de parcă ar intra dintr-o dată zilele în sacul fără fund al morţii, al imediatului ce dictează acţiuni nu întotdeauna cu discernământ, de parcă am fi pe linia întâi a frontului, într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, din care scapă doar cel ce trage primul cu arma automată. Ce e ciudat, că reflexul de conservare pare absorbit de năuceala acestei înaintări fără de perspectivă, pe care o detectează doar pensionarii ce stau pe băncile din faţa blocurilor şi comentează, la rându-le derutaţi, ceea ce văd la televizor.
Dintr-o dată pare că perspectiva unei intreprinderi pe mai mulţi ani e luată-n derâdere, ştiindu-se dinainte că rezultatul va fi un eşec, pentru simplul fapt că omul nu mai poate lua în calcul toate impedimentele şi pericolele ce-i stau în faţă, şi care se modifică de la o oră la alta. Nimic pare să nu mai arate azi asemănător cu ceea ce am crezut ieri că va fi. Nimic nu mai are consistenţa unui fapt dus până la capăt, când dincolo de el apare o variantă, o răscruce de drumuri, dintr-un hăţiş ce-l pune pe om să fie într-o continuă dilemă a alegerii căii celei mai bune. Răscruci după răscruci, variante după variante, şi toate cer o înţelepciune practică, o înţelepciune aplicată şi nu un sfat de bătrân, care şi-a dus viaţa într-o lume cu cap şi coadă.
Temerarul de azi e omul ce merge la întâmplare, alegându-şi drumurile la fiecare răscruce care-i iese în faţă, bucurându-se două clipe pentru varianta aleasă, ca peste alte două clipe să trebuiască să aleagă din nou. Se zice că norocul apare o singură dată în viaţa omului, dar temerarul nu ţine seama de această zicală şi merge mai departe devenind ridicol. Lumea de azi e ca o hartă a drumurilor europene cu toate autostrăzile şi drumurile naţionale şi regionale trecute pe ea, punându-te în permanenţă în situaţia de a alege calea de mers din răscruce în răscruce, spre o ţintă aproximativă, fără un gipies la îndemână, şi el un mic aparat de ghidat automobiliştii prin satelit, care când greşeşte te anunţă sec: reconfigurăm!
E ceva în psihologia omului de azi din cea a automobiliştilor, a şoferilor amatori sau profesionişti, deşi cei dintâi îi covârşesc, ca în orice domeniu pe ceilalţi. Doar că în viaţa de fiecare zi nu avem sateliţi care să ne coordoneze direcţia pentru a alege drumul cel mai bun, chiar dacă e naţional sau regional şi nici înţelepciune unui gipies, modest, care să ne sugereze când anume trebuie să reconfigurăm. Traseul odată ales în viaţă, trebuie să mergem pe el. Că peste trei momente alegem din nou, e frumuseţea reţelei de variante pentru a ajunge la ţinta noastră.
O lume precisă, unde sfaturile posace ale bătrânilor sunt înlocuite de semne de circulaţie şi indicatoare de localităţi, ce trebuie respectate cu sfinţenie, fără să vezi oamenii de pe trotuare, ci doar pe cei imprudenţi, care-ţi ies în cale, pe neaşteptate, fără să vezi copacii de pe margine decât după ce te- ai oprit cu motorul maşinii în unul din ei, încercând să eviţi o coliziune frontală. Că ajungi sau nu la capătul drumului depinde de norocul şi atenţia ta, de curăţenia adrenalinei din sânge. Ca odată ajuns aproape de ţintă, să uiţi de ce ai plecat, să uiţi ce vrei şi să trăieşti frenetic doar bucuria că nu ţi s-a întâmplat nimic.
Într-o asemenea lume exactă nu-şi mai are loc nici urmă de meditaţie sau contemplare, nici urmă de introspecţie, sau destăinuire a unor apăsări din suflet, când de fapt toţi trăiesc sub impulsul aceluiaşi ţel al evitării riscului morţii. Prietenii sunt pe bancheta din spate şi comentează felul de a conduce al celui din faţă sau a celui ce vine din sens opun.