Focul arde mocnit în șemineu. Acum trei ani l-am dărâmat pe cel vechi, naiba să-l ia, scotea fum și făcea prea puțină căldură. Am cumpărat unul recomandat, scump, negru, din fontă și cărămidă, ornat cu modele din fier forjat. Aproape o operă de artă inginerească. L-am îndrăgit din prima, un fel de dragoste la prima vedere pe Internet. Când a ajuns acasă, l-am primit ca pe un oaspete de seamă și tot așa l-am tratat de atunci încoace. Bag doi-trei bușteni, reglez fanta de aer sau îl pun pe automat și o ține tot într-o căldură plăcută, uscată, fără fum sau alte boacăne de care mă săturasem la cel vechi.

Uneori face prea multă căldură, indiferent, parcă, la reglajele mele, să le zicem cereri. Îl pun pe 21 de grade, dar el nu se lasă până nu încinge atmosfera la 24. O temperatură pe care doar mâțele o apreciază, dar pe care eu, cu toată aplecarea mea spre comoditate și trândăveală, o simt ca pe o corvoadă nedorită. Mai cu seamă noaptea. Așa că îl setez la 19 grade, ca să mă aleg cu 19 grade, nici mai mult, nici mai puțin. Ceea ce e bine. Îmi place. Mai pun o pătură sau scot duna de iarnă. Noaptea trece, dimineața e frig, frig, dar măcar aerul e respirabil. Trebuie doar să bag încă doi-trei bușteni pentru a o lua de la capăt.

Dormeam. Să fi fost ora două sau trei noaptea, nu am notat. Apropo, iată un lucru curios: în fiecare noapte, în jurul orei unu, mă trezesc brusc. De obicei, în toiul unui vis. Nu coșmar. Visez mult la acea oră, mai ales legat de job și de activitățile sătești – majoritatea la fel de misterioase ca în prima zi în care m-am mutat la țară. Așadar, visez că Diana, zeița corporatistă, îmi dă taskuri peste taskuri. Nu sunt simple cuvinte. În vis, ele iau forme concrete. De exemplu, jucării de plastic sau gume de șters, din alea chinezești din care mușcam când eram copil, sau agrafe. Nu are sens să le enumăr, pentru că pot fi orice obiect văzut de mine vreodată. E ciudat, dar în vis totul are o logică aparte, așa că nu mă mir. Primesc aceste obiecte cu mult drag și mă apuc de treabă. Aici intervine misterul sătesc, cel de care sunt atras, distras și respins.

Aproape întotdeauna, legătura dintre vise e făcută de vocea lui Florică, dar nu întotdeauna. Când nu e Florică, e Lili, lătrând sau hăulind în felul ei: când discret, de parcă îngână o melodie sub duș, când ca și cum și-ar fi amintit de strămoșii ei, lupii. În fine, uneori, dar foarte rar, trecerea o face sunetul specific și greu de falsificat al unui lemn care trosnește în foc. E singurul moment în care visul capătă aspectele unui coșmar. În acest caz, mă trezesc și mă uit spre șemineu. De după geamul din sticlă securizată, cred, oricum rezistentă la căldură, mă privește impasibil jarul, strălucind molcom.

E momentul în care mă scol din pat, beau apă și las mâțele să intre: Fetița, Ștrumulache și Oscar. Ștrumulache e tot femelă, dar, din comoditate și pentru că se obișnuise cu numele, am lăsat-o așa. Uneori, ca pentru a ne reaminti, ei și mie, că e pisică și nu motan, o strig Ștrumfi sau Ștrumfița. Dar nu răspunde la numele astea mai mult decât la oricare altul. Ca fapt divers, dacă strig Pisica, vin toate trei. Așa o chema pe mama lor și, bănuiesc eu, pentru ele reprezintă nu doar un simplu cuvânt sau nume, ci însăși legătura lor cu trecutul, reprezentat de mamă, tată, oameni și, mai cu seamă, căldură și mâncare. Așadar:

– Pisica!

Și toate trei se îngrămădesc să intre în cameră.

Pe la două sau trei mă trezește o stare de neliniște, diferită de obișnuitele pauze de la unu noaptea. Mă ridic în capul oaselor și arunc o privire spre șemineu. Îmi întoarce uitătura cu obișnuitele sclipiri de jăratec. Ștrumulache doarme la capul meu, Oscar, voinicul casei, pe fotoliu, iar Fetița, mereu friguroasă, pe covorașul din fața șemineului. E singura care se învrednicește să întredeschidă ochii și să mă privească. Pisicește. Mă ridic mai mult. Starea de neliniște persistă. Ștrumulache alunecă și ajunge sub mine, se întinde și începe să toarcă, fără să deschidă nicio clipă ochii. Abia atunci realizez ce este în neregulă: Lili latră a primejdie. Of, trebuie să ies să văd ce se întâmplă.

Îmi trag un hanorac gros peste cap, deschid ușa și ies în frigul de pe hol. Mă întorc, iau un buștean, deschid mai tare fanta de aer, jarul se întețește. Aștept câteva clipe ca fumul să apuce să urce pe horn, deschid, arunc bușteanul, închid, fac fanta de aer mai mică. Reglez temperatura la 21 de grade. Asta înseamnă 24, dar nu mai contează. Știu că voi ieși în frig, iar la întoarcere sper să fie cald. Pisicile tot nu se mișcă. Le admir nepăsarea. Închid ușa de la dormitor, traversez holul, deschid ușa de la terasă, mă încalț, îmi pun pe cap o căciulă și ies în curte.

Lili mă așteaptă în prag, dând din coadă și fund, de parcă nu m-ar fi văzut de o lună. Se gudură, o mângâi între urechi și îi vorbesc:

– Care-i treaba, de ce urli? Nu ai somn?

Ciulește urechile. Le ciulesc și eu. Se uită la mine, apoi spre grădină. Ascult, mă uit. Dinspre șosea se aude o mașină grăbită. Câțiva câini latră în depărtare. Cerul e senin, aerul rece, parcă plin de ace de gheață. Aburul ce-mi iese pe nări și gură e greu și dens.

– Bine, hai să vedem.

Cobor scările. Lili o ia înaintea mea și se repede lătrând spre grădină. E o cățea mare, cam grasă, cu blana groasă și îndesată. Dar, mai ales, e fricoasă. Se oprește după câțiva metri și se întoarce spre mine. Mă privește și-mi urmărește gesturile încordată. Iau în trecere o lopată și lanterna agățată pe ușa atelierului. Când o aprind, Lili țâșnește spre grădină, prin poarta uitată deschisă ce separă curtea de grădina de zarzavaturi, spre magazia din fundul grădinii. Abia atunci observ că becul de veghe e aprins.

Acolo e cineva. Un animal, probabil. O pisică, un câine sau un arici. Mă uit la coada groasă a lopeții. De cele mai multe ori, e doar un pui de pisică aruncat peste gard.

Lili se întoarce în fugă și se ascunde în spatele meu. Mă împinge.

– Ce e cu nerăbdarea asta? Ce se întâmplă acolo?

E totuși noapte, pădurea nu e foarte departe, nici dealurile, nici munții. Totuși, mă îmbărbătez, urs nu are cum fi. Lili nu ar fi avut atâta curaj, în plus, câinii din jur ar fi lătrat și ei. Ori acum abia se aude câte unul, și asta mai mult ca răspuns la vocea stridentă a Lilei.

– Calm, Lili! Calm, fetiță. Ai răbdare.

Mergem amândoi pe cărarea îngustă dintre tufele de zmeuriș și straturile de pământ pregătite pentru plantarea legumelor. Becul de veghe de la magazie se stinge o clipă. Lili e luată pe nepregătite și se oprește brusc. Aproape mă împiedic de ea.

– Hai, Lili! Curaj, câine fricos!

Fuge înaintea mea. Becul se aprinde. O văd cum dă în spate, lătrând tot mai tare. Încă sunt prea departe, dar deja știu că e ceva mic, nu văd prea clar ce anume, un animal, stă încurcat în sârmele verzi de legat roșiile și fasolea de araci. Lili latră de parcă e sfârșitul lumii. O acompaniază la început un singur câine, apoi altul și altul. În vocile unora aud nemulțumirea că au fost treziți, în al altora, curiozitatea. Cei mai apropiați, și aici mă refer la cei doi dulăi ai lui Marcel, o încurajează. Lili latră când ascuțit, ca atunci când era o domnișoară mică și sperioasă, când aspru. Mă amuză schimbările ei de ton.

– Hai, Lili, lasă-mă să văd și eu.

Nu se dă la o parte. Trebuie să-i împing fundul mare și gras, ca să am loc pe lângă ea.

Într-adevăr, prinsă ca într-o plasă de pescar între sârmele verzi (cum de le dăduse jos din cuiele lor de pe grinda magaziei? Misterios…), mă privea un pui de vulpe. Nu se zbătea, probabil că, mai corect, ar fi să presupun că nu se mai zbătea, obosise. Avea blana zburlită, stătea pe burtă și își arăta dinții, încercând să fie fioros, atâta cât poate fi de fioros un pui nu mai mare decât o pisică medie. Cam cât Fetița. Chiar și așa, Lili nu avea curaj să se apropie prea mult. Și, ca să fim onești, nici eu.

Totuși, cum ajunsese un pui de vulpe aici? Trebuie că nu e singur. Am ridicat lanterna și am baleiat în jurul nostru, cercetând toate tufișurile, șanțurile, orice ar fi putut fi folosit pe post de ascunzătoare. Lili mi-a sesizat intenția și brusc a prins a lătra într-o direcție. Am revenit asupra locului și atunci am văzut mai multe perechi de ochi. Am numărat:

– Una, două, trei sau patru?

Lili s-a uitat spre mine, încercând să înțeleagă ce vreau.

– Stai liniștită, nu te trimit acolo. Doar le numărăm. Deci, ce zici, câte sunt? Trei sau patru vulpi?

Fac câțiva pași spre tufișul din care mă privesc trei sau patru vulpi. Bănuiesc, după dimensiuni, că e mama și doi sau trei puiuți. Nu cunosc obiceiurile vulpilor. Poate e și tata vulpoi pe undeva prin zonă, sau nu. Poate că la vulpi tatăl fuge primul în caz de primejdie. Habar nu am. Cu siguranță, în tufiș sunt mai mulți puiuți și o singură vulpe matură. Mama sau tata, bunica sau bunicul, o mătușă sau un unchi – nu am de unde ști. Stau și mă privesc, așteptând să iau o decizie. La fel și Lili.

Mă întorc la atelier. Iau din cui mănușile de sudor, un patent și o foarfecă de grădină. Oare de ce aș mai putea avea nevoie? Nu vreau să mă întorc la puiul de vulpe fără să fiu pregătit. Ah, da. O cârpă.

Lili mă urmează ca un câine credincios, dar ușor nedumerit. O scarpin între urechi, o încurajez, după care o las în curte, fără să o mai iau cu mine. O aud cum latră ba subțire, ba gros. Cei doi dulăi ai lui Marcel o încurajează. Alții râd de ea.

Puiul mă așteaptă nemișcat. Pare obosit, aproape adormit. Îmi dau seama cât e de stresat și încerc să mă grăbesc. Mă apropii, arunc cârpa. Se zbate. Îl prind cu o mână. Scapă. Îl prind cu ambele mâini, îi caut ceafa, îl prind de ea, ca pe un pisoi. Așa am cules-o și pe Lili dintr-un șanț plin cu noroi și apă acum trei ani. Previzibil, se potolește. Simt cum vulpile din tufiș își țin respirația. Iau foarfeca și tai repede sârmele. Apoi le trag deoparte. Puiul e liber. Iau cârpa, îl pun pe direcția tufișului și îi dau drumul.

Din tufiș iese vulpea. Stă nemișcată. Are botul deschis și limba scoasă. Respiră greu. Privirile ni se încrucișează o clipă. Fac un pas în spate și arăt cu degetul spre pui. Acesta încă nu are curaj să se miște. Vulpea face, la rândul ei, un pas spre mine și, implicit, spre pui. Mă dau în spate, cât să nu se teamă. Atunci se apropie repede, îl miroase, îl linge, îl prinde de ceafă și îl cară spre tufiș. De acolo mai ies alți trei. Scheaună ușor sau doar mi se pare. Poate e Lili, frustrată că nu e lăsată să-și facă jobul de paznic al casei.

– Hai, mergeți și aveți grijă! Vedeți… să nu vă prind la găinile mele, că… nu va fi de bine.

Vulpea-mi aruncă o ultimă privire. Citesc în ea mulțumiri, dar și oboseală. O noapte pierdută, fără nimic de mâncat.

– Ei bine, coană vulpe, măcar ajungeți întregi acasă, oriunde o fi asta.

Dispar.

– Aveți grijă cum treceți strada! le mai strig.

Lili mă așteaptă bosumflată de după gard. Când deschid poarta, țâșnește pe lângă mine, vitează ca nimeni alta, și latră ca apucata spre tufiș, spre gard, spre lună, spre magazie, spre rămășițele sârmelor. O las acolo. Dulăii lui Marcel îi răspund din când în când, dar fără mare chef. Alții nu.

Intru în casă. Închid ușa. Dau fesul jos. Pun pantofii la locul lor. Intru pe hol, mă spăl bine de tot cu săpun pe mâini, pe față. Nu sunt mulțumit. Mă dezbrac și fac un duș rapid cu apă călduță. Boilerul e pus la 18 grade. Când intru în cameră, tremur din toate încheieturile, dar măcar nu miros a vulpe. Asta mi-ar mai fi lipsit: trei pisici amușinându-mă și scuipându-mă. Nu-mi ajunge că Lili latră și latră și latră, când subțire, când gros. Din când în când, dulăii o încurajează.

Mă bag sub dună. E cald și bine. Ștrumulache se bagă și ea lângă mine, vine și Oscar, curios să vadă ce fac. Ba chiar și Fetița. Adormim unul în brațele celuilalt, în timp ce Lili, hai, fetițo, culcă-te și tu, ne păzește de primejdioasele și viclenele vulpi, periculoșii arici și maleficele cârtițe.