Prietenia dintre Fănuș Neagu și Tomozei, întinsă cumva pe o viață(scurtă), s-a adunat și prin texte  nespus de frumoase pe care fiecare l-a scris despre celălalt: se frecventau intens, o vreme chiar lucrau, ca să zic așa, la Asociația Scriitorilor din București, unde Tomozei, alungat de la gazeta argeșeană unde fusese redactor șef, după un scandal curios, cu multe ițe, cu închipuiri și denunțuri regizate, avea să iasă foarte, foarte ”deteriorat” sufletește și mai ales lezat în sănătatea lui fragilă.

Fănuș Neagu, cu aerul lui bonom, capabil să scoată o metaforă din piatră seacă, deja prozator și dramaturg profund original, ba chiar creator de direcție, de stil, avea simțul ludicului în sânge, avea bucuria petrecerii pure, a glumei adeseori ”indimeticabile”.

Poate tocmai din cauza asta rămânea în amintirea celor care-l înconjurau mai cu seamă prin farmec, prin replică, prin umor. Secondat de Stela Neagu, o soție atipică, aș îndrăzni să spun, excepțională, cu mare farmec ea însăși, simț al prieteniei și al valorii,  care știa și când să-l lase liber să se desfășoare și când să strângă un pic șurubul, evident în interesul sănătății șturlubaticului prozator. Iată  fragmente din textele lui Fănuș Neagu despre prietenul Tomozei, din acea perioadă emblematică, definită  prin concentrarea maximă a lui Tomozei în facerea unei reviste care să se impună negreșit în peisajul național, la Pitești

” Tom. Așa-i spunem noi, prietenii, lui Gheorghe Tomozei  .Ce faci, Tom? Și el râde brunet .Nu-l întreb pe unde umbli, Tom? Fiindcă știu că e mereu la Malul cu flori (satul de unde au plecat ai lui )sau la Câmpulung, unde și-a făcut o casă sprijinită-n patru meri și-n coapsă afumată de biserică domnească.

Iar când e la București șade sub cer de praguri viorii, cum ar spune Ion Marin Sadoveanu și, noaptea, îl caută pe Mateiu Caragiale. Într-o iarnă – dar unde mai sunt iernile de-atunci?-ne-am îngropat pe sub garduri de lemn, căutând vechii Arnoteni .

Și cred c-am fost acolo și înăuntru ne-am îmbătat cu seara fugii în Egipt.(…)

Lemn dulce, crescut cu fața spre Rucăr, Tom trăiește numai pentru dragoste și poezie. Adică pentru unul și același lucru.

Tom și vecerniile de la Câmpulung.

Și-a făcut casa și n-avea roată pentru fântână din curte. M-am dus cu el la Brăila și i-am vândut pe vin, o roată de la căruța tatii. De-atunci umblă cu o căruță cu trei roți și doi cai lipsă (și-am fost neam de hoți de cai, dar de unde să-i mai furi? ) și sub un vișin de la Câmpulung schiaună, ca un puiandru de lup, lemn încolăcit și deocheat pe marginea Dunării.

Îl iubesc pe Tom pentru că nu face parte dintre oamenii care intră cu capul gol în ploaie și ies cu pălăriile arse de soare.(…)”

Cum am mai spus, Tomozei avea acest reflex al colecției, al adunării, păstrării  de semne, texte, ciorne, plicuri, la el nimic nu se arunca și nici nu zăcea nesortat, așa că multe din textele lui Fănuș Neagu ( la fel ca ale altor autori!) și-au găsit loc în dosarele lui. Dosare greu de explorat oarecum căci le lipsesc opisurile și uneori chiar datele, anii în care au fost alcătuite.

 Mi-l amintesc pe Fănuș Neagu ca-ntr-o fotografie la mica întâlnire a prietenilor în apartamentul în care locuiam atunci, din strada Clucer Udricani, puțin înainte de anul demolării. Sărbătoream ziua de naștere a lui Tomozei care făcea 50 de ani, era sfârșit de aprilie, anul 1986,  și el  se dădea bătrân…

Fănuș se retrăsese preț de zece minute într-un ungher și scria ceva de zor pe un colț de masă, ce scria? Rubrica lui săptămânală dintr-o revistă literară, atunci îl lovise inspirația ? Eram cam îngrijorați cu toții, zvonurile despre Cernobîl și  catastrofa petrecută cu doar două zile înainte, ne îngroziseră.