Lăzărete își scosese cârpele care-i țineau, în chip de obiele, loc de încălțări, ca pe front în primul război, și se așeză, rânjind cu mulțumire, în fund, pe un maldăr de pământ. Câteva măsuri de țărână, coapte de arșița verii, se desfăcură imediat în cele din care erau alcătuite: praf, paie și pietricele. Își simțea picioarele umede, jilave, cum le avusese în tranșeele de pe Zboina. Deștele i se brăzdaseră ca holda după arat și bubele i se înmuiaseră iar. Avea labele picioarelor pline de tăieturi, cicatrici și bube care nu se mai vindecau. Îl pișcaseră tot felul de goange și-i răsăriseră niște găuri pe partea de sus a labelor și astea-l mâncau cel mai rău. Scăpat de cârpe, se apucă să caute cu grijă fiecare gaură, fiecare puroi, încercând de fiecare dată să spargă ceea ce i se părea coptură. Prindea deschizătura între unghiile degetelor mari de la mâini și trăgea de ea cu putere, să scoată tot. De fapt grija lui era să nu fie ouă de gândaci pe acolo, să nu care cumva să se trezească cu viermi în picioare. Deschidea și bubele care prinseseră coajă, să fie sigur că nu sare peste vreun cuib de jigănii. Unele bube prindeau a sângera, ieșea mai degrabă un  lichid roșiatic alcătuit din sânge și zeamă uleioasă, ca untul rânced topit. Scurgerea se oprea repede, soarele arzător usca orice urmă de lichid. Altele erau deja uscate, nu mai ieșea nimic. Pe astea Lăzărete le privea mulțumit, punându-și în gând să le țină minte și să nu le mai zgândărească data viitoare. 
După ce își obloji bine picioarele, Lăzărete scuipă pe degete și întinse clisa peste răni. Avea gura atât de uscată că nu reuși să adune atâta scuipat pe cât ar fi vrut. Rănile îl usturau și mai tare acum. E semn bun, acum se vindecă, își spuse el. Dacă ustură înseamnă că își face efectul. Apoi, brusc, se ridică în picioare, desculț ca mai înainte, luă cârpele care între timp se zvântaseră bine și porni spre un tufan, un măceș bătrân și pe jumătate uscat. Își desfăcu tăieturile de pânză care ar fi trebuit să închipuie pantalonii, se aplecă ușor și-și slobozi udul peste labele murdare. Pișatul cald și sărat ustura ca spirtul. De-acum era sigur că scapă de bube și de viermi. Metoda asta o învățase în armată, în primul război, de la un ortac, care și el o știa de la altul și tot așa. Aproape o uitase, trecuseră ani mulți de-atunci și nu mai avusese nevoie să se folosească de ud ca să-și vindece rănile. Acasă, când era încă liniștit, se ungea la nevoie cu țuică din cea tare, după care, dacă sângerătura tot nu se oprea, se lega cu o cârpă curată. Aici însă, în mijlocul pustietății, nu avea nimic cu care să se trateze, nici n-avea cine să-l vadă. 
Dinspre miazănoapte bătea un vânt uscat și fierbinte și aducea cu el praf și mizerie, sau poate că nici nu era praf ci doar marea lui putere de a seca totul, într-atâta încât Lăzărete se freca la ochi nu atâta ca să scoată ceva ce intrase în ei cât să-i facă să lăcrimeze și să scape de durere. Se învățase de mult să țină gura închisă, astfel încât să nu-i fie și mai sete decât îi era deja. Câmpul era pârjolit până departe în zări și nu se vedea nimic în nicio direcție, alta decât ceea ce păreau a fi niște barăci sau niște bordeie, colibe de ciobani, undeva spre miază-zi. Pământul uscat și răscopt se rupea ușor, la atingerea piciorului sau chiar la o suflare mai zdravană a vântului. În primele zile Lăzărete, gospodar de la munte, se întrebase din ce trăiesc oamenii de prin părțile alea, fără apă, fără lemne, fără iarbă. Se lămurise singur, fără să mai fie nevoie să întrebe : Nu trăiau. Satul cel mai apropiat era la vreo jumate de zi de mers pe jos, undeva pe malul Dunării, și nici acolo nu erau oameni tot timpul ci numai când se umfla Dunărea și veneau pescarii, tot cojani în restul anului, cu năvoade ca să scoată peștii cei mari cât niște berbeci pe care îi zămislea apa din adâncurile ei. Treburile astea Lăzărete le aflase de la un cioban sfrijit și scrumit de soare, care trecuse pe lângă lagăr cu câteva capre scheletice. Îi mai spuse ciobanul că sunt niște locuri cu apă, dar trebuie să le cunoști dinainte, altfel caprele pică jos de sete. Cu oile nu faci nicio treabă, oile sunt mai gingașe, trebuie să te ții mereu pe lângă apă, pe lângă Dunăre, altfel se prăpădesc, se usucă pe picioare, cad și nu se mai ridică. Caprele mai rod la ciulini, la scaieți și își mai mânjesc buzele cât să uite de pârjol. Lăzărete dintâi îl căină pe om, că se chinuie să trăiască în pustia aia, apoi își luă seama : Ciobanul era liber să plece, să meargă unde vede cu ochii, el nu. 
Pe câmpia fără început și fără sfârșit Lăzărete se simțea dezgolit, mic și neputincios, ca pe front, când trebuiau să atace la baionetă, fără adăpost. Acasă fiecare loc era umplut cu ceva, fiecare locșor își avea rânduiala lui și ținea întrînsul lucruri: casă, cartofi, copaci, măcar pârloagă, dar nu exista, adică, nicio palmă de pământ care să fie goală, fără de rost. Aicea, însă, mărăcinii erau singurii care creșteau în gropane, singurii care rupeau monotonia plată a câmpiei. Mărăcinii, mai ales tufele bătrâne, înalte, deveniseră instinctiv reperele după care Lăzărete și ceilalți prizonieri își orientau pașii. Mai aveau mărăcinii și alt folos : numai ei dădeau o umbră slabă, lălâie, atât cât să te amăgești că te ferești cât de cât de soare. Alminterea de soarele hain nu puteai să fugi. Pe lângă că în crucea verii zilele sunt lungi cât o viață, hainia razelor săgeți nu era îngustată de nimic, de dealuri, de copaci, de râpe, ca să o suferi mai puțin. 

Soarele care-i bătea drept în creștetul capului îl sili pe Lăzărete să se plece din nou la pământ. Se lungi pe lângă tufișul de măceș ca umbra să-i acopere cât mai mult din trup. Pe cap își puse, în chip de turban, cârpele pe care le lepădase din picioare. Avea în oase o sfârșeală veche, de dinainte de a începe ancheta și a fi arestat, o oboseală cruntă, sfârșietoare, de care nu și-a dat seama decât mai târziu, când i s-a adăugat foamea. În toți anii ăia în care fugise, luptase, încercase orice metodă de a izbăvi ce se mai putea din lumea lui cea veche, se simțise plin de energie, adesea chiar de voioșie, în ciuda răului care creștea peste tot. Dăduse din el tot ce avea, fiecare gând, fiecare suflare, fiecare litră de carne, și nu i s-a părut niciodată că dă prea mult, că nu mai are de unde să scoață, că o face în zadar. Atunci, însă, era altceva. Trăgea încă nădejde, avea încă pentru ce să tragă de el și de soartă. N-a căzut nici când l-au arestat, nu imediat. Acum avea altceva de făcut, altă misie : să strige, să urle, să nu se lase clintit nici cu o palmă din ce știa el că este bine și trebuie făcut. În timpul anchetei a fost cel mai greu. Lupta cea mare a fost nu cu milițienii, nici cu foamea ori cu bătăile, ci cu gândul că nu va ieși niciodată de acolo, că nu există nicio nădejde de a reveni vreodată acasă. A fost singura dată când lui Lăzărete i s-a părut că nu mai e nimic de făcut, că lupta nu mai are rost. A pierdut, a fost înfrânt. Asta n-ar fi fost o problemă atât de mare, însă știa că de acum căzuse toată lumea dinainte. Comuniștii veniseră cu topoarele, cu târnăcoapele, să dărâme din temelii tot ce se clădise înainte. O vreme se ținuseră, el și alții – nu pe câți nădăjduise, nu pe câți crezuse – cât putuseră și cât pricepuseră, în calea viiturii tulburi și cârpiseră, pe cât le îngăduiseră împrejurările, ce mai rămăseseră încă în picioare. Cu ce folos ? Coșmelia veche și prăpădită pe care o ținuseră în spate toți anii ăia, cu atâtea sforțări și cârpeli, căzuse și nimeni nu părea să-i ducă dorul. Ce rost mai aveau toate ?
Aplecat pe o rână, Lăzărete încerca să doarmă. Nu mai dormise cu adevărat de multe luni, asta deși, de la o vreme, era în stare să se întindă și să ațipească oriunde, în orice poziție, chiar și în picioare, câtă vreme avea de ce să se sprijine. Priponea capul și pieptul în blană sau în ce se nimerea pe acolo, lăsa mâinile să spânzure slobode și, așa împilat, dormea iepurește, cu urechile ciulite nu de voie ci din obișnuință, din nevoia de a auzi fiecare strigăt, fiecare scrâșnet. Mai pățise așa tot în război, dar atunci era altă situație, trebuia să auzi șuieratul obuzelor, să fii gata să te arunci din groapă în fiecare răpăit de cățea. Aici, în lagăr, n-ar fi avut de ce să se teamă de glonț și nici de bombe. Dăduse în mintea copiilor ? Se știe că la bătrânețe mulți își pierd mințile, ajung ca niște prunci fără cunoștință sau ca niște nebuni. Sau era din cauză că, cu chinurile și controalele pe care le îndurase, trebuia tot timpul să fie pregătit să sară din pat, să răspundă : Prezent ! și Da, să trăiți !, fie zi, fie noapte, și asta oriunde ar fi fost și orice ar fi făcut ?
— Ce faci, mă Lăzărete, dormi? Păi tu nu știi că somnul e interzis în timpul programului de muncă?
Lăzărete cunoscu, ca prin vis, vocea, și nu se sinchisi să răspundă, nici măcar să se întoarcă cu fața la cel ce-i vorbea.
— Dormi, mă? Unde ți-e sculele? Nu care cumva le-ai pierdut?
Abia acum Lăzărete se întoarse spre vorbitor, dar nu deschise ochii, nici nu dădu să se scoale. Ba, mai mult, își puse brațul stâng peste ureche și peste cap, ca semn fără putință de tăgadă că nu vrea să se urnească de acolo. Nou venitul nu se lăsă, însă, păgubaș.
— Ce arde soarele! Aii-i! dar ce mă arde gâtlejul de o țigare. Nici nu-mi trebuie tutun, ce s-o găsi : susai, troscot, volbură, nu mă uit că pute și te ustură pe gât. O pipă și ceva să pui în ea, să pufăi și eu ca trenul, atâta-mi trebuie. Măcar să simț mirosul în nas și fumul în gură.
— N-am, mă, nimica. De unde să am? răspunse, ca de pe altă lume, Lăzărete.
— Știu că n-ai. Ziceam și eu. Ce faci p-aicea ?
Lăzărete vorbea tot cu ochii închiși, din aceeași poziție.
— Eu mă căzneam să ațipesc oleacă, spuse el. Au tu n-ai ochi să vezi? Ai văst că îmi trag oleacă sufletul și gata, călare peste mine. Altă treabă n-ai?
— Mă Lăzărete, replica bărbatul în picioare, eu n-am venit să te supăr. Eu am venit că poate tu adormi de-a binelea și te-or vedea ăștia că nu ești la apel.

(Fragment din romanul, în lucru, cu acelaşi titlu)