Îndeobște angajații foloseau poarta principală dar Biscean observă ieșirea mică laterală a vizitatorilor deschisă așa că porni către ea, antrenându-l tacit și pe Livius, funcționarul de la etajul I, care purta o servietă burdușită; tăcură până dincolo de mirosul persistent al terebentinei dominante.

– Te duc eu în oraș, îl asigură în timp ce traversau scuarul. Mașina mea e dincolo. Ai văzut umbra clădirii?

– Știu eu, ezită celălalt. Autobuzul e mai sigur… ce are umbra?

– Are, că arată vremea… Iar autobuzul, dacă vine… Că strada este în reparații, plină de restricții.

Tare ar fi vrut să-i povestească lui Livius cum de zăbovise atât peste program… o funcționară îl somase să predea urgent fișa standard cu măsurile de siguranță, taman acolo, în biroul dânsei… ca s-o greșească de două ori iar la plecare o semnase eronat… dar ce să spui? În loc de asta, indică:

– Uite-o; veche dar bună. Aruncă geanta în spate!

Însă posesorul ei preferă să i se alăture, comentând:

– Trebuie să predau ceva important la centru… Lasă-mă prin preajmă.

Strada era într-adevăr în reparații, adică înțesată cu spărturi în asfalt, denivelări, movile de pietriș, scânduri pentru trecerile pietonilor… nu era vreme de vorbit, când uneori trebuia folosit trotuarul; chiar au trecut, la un moment, razant cu oblonul larg basculat al unei case, la fereastra căruia gospodina stivuia perne.

– Închide-o, tanti, că ți-l iau! strigase Biscean.

La o altă locație, din cauza cocoașei în drum, era de trecut între o stivă de conducte metalice și vecinătatea fundației circulare vaste ce delimita o cavitate nesfârșită.

– Pivniță antiatomică, decretase șoferul. Doișpe metri de la sol… că nu știi ce vine!

Livius se mărginise să dea din cap.

Când să revină pe carosabil, careva exterior bătu în geamul mașinii. Biscean opri și acționă macaraua respectivă.

– Ce vrei?! se răsti.

– Fă-ți pomana, du-mă și pe mine până la răscruce, se milogi trecătorul. Sunt eu, Mudrig, mai an lăiniceam cu pescuitul la cărămidărie, stăteai cu vecinii, știi, am împărțit berea…

– Bat-te, Mudrig, tu erai? Omul cu cortul? Ai avut noroc! Și de ce nu meri pe jos, o palmă de drum?

– Vezi, mai am și țeava asta… Vede lumea…

Asta era o țeavă de schelă, încă mânjită cu var.

– Păi e de șase metri, obiectă Biscean.

– O leg înfășurată, n-ai grijă, sârmă și carton se găsesc, plin de ambalaje vechi pe aici.

– Dai o bere.

– Dau, cum să nu!

Cum traseul era sinuos, se deplasau mai încet; în schimb călătorii avură parte de vorbăria noului-venit; tolănit lângă servieta burdușită, cu o mână cumpănind în exterior țeava atârnată de stâlpul autoturismului, îi informă pe companioni cum se sculase de dimineață să profite de oportunități, el fiind actualmente ziler de ocazie.

Numai că se aflară curând înaintea unui șanț de-a curmezișul drumului… nu era chip să treacă, așa că Biscean ieși să strige la muncitorii strânși mai încolo, înconjurând ditamai lansatorul de conducte tip Caterpillar.

– Era o pasarelă metalică aci, unde-i? Știu sigur!

– Era, răspunse oarecine, dar e mutată temporar, să băgăm conductele. Vezi și singur!

Dreptu-i, se vedeau pe margine câteva tuburi groase din beton.

– Și noi ce facem?!

– Apoi, cum vă luminează Cel-de-Sus… A scris și la gazetă!

Tocmai atunci un geamăt adânc și un vuiet suitor copleșiră împrejurimile.

– Asta-i sirena de la turnul de apă, opină Mudrig. Se dă alarma… Exercițiu cică… Dar nu mai mișcă nimic o oră-două. Ne-am procopsit! Eu o iau cătinel încolo, cât e liniște.

– Și eu? se întrebă tare Biscean. Nici să întorc n-am unde… Nici de ce… n-o las în trafic.

– Bag-o într-o curte, îl sfătui celălalt, indicând o casă cu etaj și gard metalic proteguitor. Uite, sun eu aci, arată de-a noastră!

Într-adevăr, gospodina ce deschisese fereastra la etaj păru să recepționeze argumentele solicitantului.

– Eu sunt, coană-mare, eu, micimanul cu ordinea de ast-vară… Doar deschide, că-ți deslușesc!

Până să apară gazda la intrare, Mudrig explică:

– Aici a fost un tractir extra dar mucles, vorbesc eu…. „La lindicul vesel” adăugă dând semnificativ șoferului cu cotul.

Cum-necum, șoaptele vorbitorului convinseră femeia trupeșă care deschisese portița; se retrase iar poarta impunătoare manevrată dezvălui o peluză largă și o clădire joasă în partea opusă, cu multe uși și ferestre, aidoma unui motel.

– Îmi poți spune madam Soare, preciză gazda. Bine, du-o în curte, dar atât! Să nu fie vorbe… O lași aci, vii mâine dimineață, suni două lungi și una scurtă. Ai avut noroc cu dumnealui.

Mudrig, care dezlegase țeava, arătă în sus: un nor mare galben-cenușiu se apropia, împins de vânturile nordice; o anomalie luminoasă îi umplea miezul, modificându-și mereu forma. În vecini câinii porniră să latre.

– Nu-i bine, nu-i deloc. Trebuie să accelerez!

Pustiul străzii se schimbă – zbârnâitul unei drone îi precedă plutirea scrutătoare pe axul drumului, acompaniată de sclipiri roș-albastre rău-prevestitoare.

În momentul acela o bătrânică ce târșâia picioarele cu ajutorul unui baston ortopedic se apropie și îl rugă pe Mudrig, cam în dreptul cotului, s-o treacă strada.

– Hai, da’ repede, acceptă acesta, pe când se îndepărtau.

Ceilalți doi se priviră,

– Ăsta n-a fost ciripitor la fabrica de panglici?

– Poate, dar s-a reprofilat… Nu l-or mai fi plătit.

– Sunt teribil de grăbit… N-ai cum ști. Fii atent, ia, te rog, plicul. Luni mi-l dai… Dacă nu vin, pune-l la cutia poștală. Poți s-o faci?

– Firește, mai apucă Biscean să răspundă în urmă.

Mudrig, eliberat de binefacere, grăbi pasul dar când auzi drona, ce părea să-l ia în cătare, lepădă țeava în șanțul stradal și se făcu una cu un panou publicitar din vecinătate. Mai târziu, pe bucăți, ajunse acasă. Abia a doua zi recuperă obiectul, care deveni balustrade la scara de intrare în bloc, lucrare ce îi acoperi două luni din întreținere.

Livius reuși să ajungă la centru, unde află că sosise prea târziu… motivațiile erau de prisos, așa că fu mutat disciplinar în altă localitate, începând chiar din ziua următoare.

Și Biscean ajunse anevoie la domiciliu. A doua zi, în zori, luă autobuzul și se duse să-și recupereze autoturismul… după ce plăti parcarea… fără discuții! La serviciu află că Livius nu venise, dar când descoperi o cutie poștală constată că nu mai avea plicul… pasămite cineva din autobuz îl remarcase în buzunarul sacoului și-l sfeterisise.

Așa a fost să fie!