Mă imaginez pășind cu mâinile la spate, cu pași egali și relaxați, pe culoarele liceului, de obicei aglomerate, atunci însă nu. Sunt chiar singur, oarecum important. Am de o parte și de alta, atârnate pe pereți, tablouri de absolvire, portrete de tineri emoționați sau absenți, ori gândind la naiba știe ce.
Treapta I, clasă de contabilitate și comerț. S-a întâmplat să nu fie nevoie de concurs, încât am intrat pur și simplu. Suntem șase băieți în clasă și, cu toții, paraleli cu disciplina de bază: contabilitatea. Uneori, mi-e jenă, naiba știe, de starea de fapt, mă neliniștește. Un ochi râde, iar celălalt privește sticlos…O dihanie care nu se lăsa înțeleasă pare contabilitatea, teoria ca teoria, dar aplicațiile erau o problemă. Ce conturi interveneau în exercițiu, era simplu, dacă erau de activ sau pasiv, le dibuiai. Dar care se debitau, care se creditau, unde creșterile, unde scăderile, aici era o problemă. Ziceai, provocat la răspuns, se debitează, după ce lăsai să treacă un anumit timp. Venea răspunsul profesorului, prompt: Se debitează capul tău, boule ! Profesorul nu prea mai avea răbdare, căzuse din directorat după vreo douăzeci de ani, ce aștepta era, probabil, pensia.
M-am gândit să-l întreb pe tata anumite lucruri, făcuse ceva contabilitate în tinerețe. N-am făcut-o, mi-era că se enervează. Mi-am adus aminte scena de la înscriere. Dacă-ți place contabilitatea, a zis, ai putea încerca la facultatea de științe economice. Și-a făcut iluzii în privința mea, asta m-a surprins, cred că a fost singura dată.
– Mă, sunțeți șase, nu ?, se minunează, pe stradă, Grigore, funcționar la Ocolul silvic, vorbește tare, încât tresar vreo două străzi din preajmă. Băieți, șase. Mă, și din șase, niciunul, mă, unul, nu-i normal, care să priceapă, vreau să zic, contabilitate ? Ce să mai zic ? De-zas-tru.
Altfel, relații normale, camaraderie în curs. Câteva excepții, nebunii. Farcaș (și mai cum, Maria, Marinela, Eufrosina ?) vine de o vreme încoace și mă cuprinde batjocoritor de după umeri, în fața clasei, în una din pauze, e înaltă, are un trup trecut prin toate cele, în ciuda vârstei tinere, și eu accept. Își sprijină capul pe umărul meu. Râde spre ceilalți. Cu prefăcută participare – nu-mi place tipa, dar continui să joc – o iau de-a dreptul în brațe, ca pentru o partidă de dans, la sentiment, chiar facem niște pași. Are o carne jilavă, miroase a iapă matură, sânii aproape masivi, mi se preling pe piept… Un grup surâde, un altul vociferează, aud o voce clară, încurajatoare, adică ne pregătim pentru… Unul, al dracului, nu înțelege câtă ironie încape în gestul meu. Întâi că o acceptam, când puteam s-o resping imediat, dur, cum ar fi meritat, a doua că inițiam eu însumi o chestie și mai intimă, când, în realitate, ea mă lăsa complet rece.
– Bârsane, ca matematician foarte bun, cum nu te pricepi la contabilitate ?
– Mă, io aș pricepe materia, cred că mi-ar și place, da nu pricep nimic din ce spune ăsta, mos Tăgârță. Nici asta nu mi-i prea clar, să ședem, zice, la intrare, cum vine asta ? Păi de ce nu zice stați jos, cum zic toți, că nu plecăm nicăieri ? Hă ?
Bârsan, un elev foarte bun la matematică, avea o minte extrem de mobilă, îl întrebai cât fac 425 minus 133 sau 242 înmulțit cu 97 și îți răspundea imediat, voia să iasă la tablă în fiecare oră, profesoara ( care ne era și dirigintă) accepta de cele mai multe ori, nu însă întotdeauna, spunând că nu poate face abuz de el, chit că era strălucit. Înțelegi, Bârsane, dragule… Bârsane, când pe tată, bunic îi chema Bîrsan, e-ul final aparținându-i notarului, cam băut sau, în fine, foarte obosit, atunci când l-a înregistrat. Bâr-oiță-bâr-bâr, zisese profu de gimnastică, la practică agricolă, cam ironic de felul lui, când prinsese undeva, ascunși, pe trei colegi, jucând cărți pe deasupra, și se răzbunase astfel pe el. Bârsanea, îi zicea profa de engleză, care nu putea concepe un nume care îi părea neisprăvit, nedus până la capăt. Bârsane, răule, prostule și fumătorule ! (profa de franceză), la care el riposta în pauză:
– Neterminata dracului, da io nu fumez !
Bârsane, răule, prostule și fumătorule, rula de atunci mereu, el înjurând moale, deranjat doar de „calitatea” ultimă. Vorbea cam ca la țară, în zona lui, cuvintele ieșeau nesigure, vocalele și consoanele alunecau unele peste altele, ca niște babe ajunse, nici ele nu știau cum, pe gheață, pășind la voia întâmplării, precipitat, gata să se prăvale. Era lungan și foarte slab, pe cale de a-și forma o cocoașă de toată frumusețea.
Totuși, lucrurile cum-necum funcționează. La ora de chimie, în laborator, trei colegi urmează indicațiile profesoarei. Amestecă trei substanțe, în cantități diferite, pe urmă agită eprubeta. Trebuia să rezulte o substanță portocalie, însă la ei bate spre albastru. Doi își opresc cu greu râsul. Intervenția profesoarei care le trage un perdaf. Peste toate accesul de tuse al lui Crinu-Ioachim, autorul experimentului eșuat, care a inhalat ceva. În plină furie, profesoara se miră ce a putut rezulta, ceilalți râd pe înfundate.
Sunt un egoist, mi-o spune Mariana, o colegă cu ochi calzi, păr cârlionțat. Cu ea am fost aproape să declanșez o pasiune, am luat-o în brațe, la un moment dat, cum se întâmpla cu Farcaș, de astă dată serios, ea mă pasiona, s-a retras ușor speriată. Ce vrei să faci ? Nu crezi că-i prea devreme ? Mi-am revenit imediat, trăgând aer în piept, mi-am potrivit vestonul, la fel și ea, sprâncenele, părul… De atunci, cred, ne suntem unul altuia un soi de simpatiu. Și de ce spui că aș fi egoist ? A zis colegul de bancă, Dorin, că nu i-aș fi spus sau arătat ceva la o lucrare de control. Era prea de tot ! Ce a urmat ? I-am invitat pe amândoi (am insistat pentru asta) la cofetărie, m-a costat cât mâncarea pentru vreo două zile. Într-un moment, în care părea că nu mai știm de noi, m-am aplecat spre ea, șoptindu-i ceva, a fost pretextul unui râs nebun, colegul de bancă făcând-o sacadat, în valuri, oprindu-se greu. Luând-o de la capăt. Râsul lui devenea, aproape oricând, prilej de amuzament, dar n-a fost doar atât.
La întoarcere, pe strada devenită mult prea îngustă, Mariana s-a aplecat asupra mea, șoptindu-mi Totuși, ești cam egoist… Bineînțeles, am izbucnit.