+

Continuând să scriu aceste pagini din litanie, dezvăluindu-mi pentru mine sine sunt, mă îndepărtez de cel de odinioară, deschis călătoriilor prin alte ţări sau pe munte, când mi se releva viaţa ca un dar al lui Dumnezeu, ce merită să fie primit. Scriind acestea simt că mă eliberez de un balast confuz pe care-l duc în mine, dezvăluindu-i celui de azi, un ciudat personaj de carte, cu o viaţă tumultuoasă, cu căderi şi extazuri, cu iubire şi ură, cu cinismul şi nepăsarea celui odată tânăr faţă de chiverniseala celor bătrâni, cu complexe depăşite prin impetuozitatea riscantă a actului de bravură, cu teama ascunsă de maladiile ce mi-au secţionat în timp, continuitatea credinţei mele în viaţă.

Constat cum între cel de ieri, gata să-şi pună în practică orice idee nebunească, şi cel de acum s-a aşezat un timp al acumulărilor la întâmplare, dintr-o dorinţă aprigă de a cuprinde cât mai mult din ceea ce era în jur, de a cunoaşte cât mai multe despre lumea în care am venit fără să fiu dorit, fără să vreau. Contribuţia mea e nulă. Doar genele părinţilor şi strămoşilor mei funcţionează în mine, fără să-mi dau seama când, fără să ştiu unde. Dorul depărtărilor, nutrit de strămoşii ciobani din Mărginime s-a amestecat nu ştiu cât de fericit cu aşezarea molcom meditativă a locuitorului din nordul Bucovinei într-un melanj de pe urma căruia nu am ajuns nici cel mai bun, dar nici cel de pe urmă, după un drum sinuos prin viaţă, avându-i ostili chiar pe cei ce m-au avut în imediata apropiere, chiar şi pe cei ce mi-au dat viaţă.

Nevoia de a comunica aceste gânduri, încă nu îndeajuns de crude în scrutarea şi judecarea celor ce le-am făcut în anii mei de viaţă de până acum, mă apropie mai mult de mine, cum într-un interviu luat de altcineva, căruia i-aş fi destăinuit multe dintre aceste detalii m-aş fi îndepărtat, poate că m-aş fi rupt chiar de cel pe care-l văd în oglinda sufletului, şi l-aş fi urât. L-aş fi urât, pentru că într-un dialog cu altcineva, nu destăinui totul, ba mai mult, coafezi o realitate, elimini ce ar putea fi compromiţător, pentru că povestea spusă de tine devine text tipărit, la care are acces oricine, capabil să înţeleagă cu totul altceva din ceea ce ai spus. Mai cu seamă azi, când toate vipurile politice sau artistice dau interviuri, în care nu destăinuie nimic esenţial, ci îşi dau cu părerea asupra poziţiei unuia sau altuia în societate.

Plec de la principiul bătrânesc că dacă eşti capabil să-ţi priveşti trecutul fără patima de a-l face neapărat pozitiv, poţi să-i judeci mai limpede pe ceilalţi, chiar dacă te simţi un umil scrib în clipa în care vezi că acelora puţin le pasă de judecăţile tale, că aceia mai uşor iau în băşcălie viaţa celorlalţi decât să se privească pe ei, să se cuprindă măcar în suita celor de care-şi bate joc, cu bucuria autoironiei. Acum corăbiile mele sunt adunate în rada portului, iar cele ce mai călătoresc pe ape sunt pe drumul de întoarcere. Această detaşare a mea faţă de mine, prin interogaţiile la care trebuie să-mi răspund, prin dezvăluirile ce le fac, e o lungă tăifăsuire dintr-o bombă din port, unde, la o masă slinoasă, cu câte o sticlă de rom în faţă, mateloţii întorşi din lumea largă îşi povestesc aventurile. Poate nici măcar aşa ceva nu fac acum, ci încerc să-mi dezvălui faţa mea reală, aşa cum a fost, ochiul acelui om abstract, care e cel de ieri, să-i găsesc liniile de continuitate în cel de acum, să pot vedea încotro mă vor duce ultimii ani de viaţă. Pentru că la 65 de ani poţi vorbi deja şi despre aşa ceva, mai cu seamă atunci când moartea nu mai reprezintă o spaimă ancestrală purtată în sânge de orice fiinţă. Destăinuirea aduce în prim plan poveştile amănunţite ale întregii vieţi, pe care poate, cum se spune, le vei trăi în câteva clipe înainte de a pleca dintre cei vii, ci doar crâmpeie semnificative pentru cel de acum.

Ca scriitor, ca artist e imposibil să nu-şi laşi amprenta fiinţei într-un personaj, într-un autoportret ascuns într-o parte a unei compoziţii de gen. Cum Mihai a lui Cure din Sărbătorile, atunci, în 1977, când am scris cartea, mă reprezenta cu toată drama lui de cioban hăituit de Ana, Maria şi Urvan, de urşii şi viforniţele de pe munţi. Mai târziu, Matei, cel fără de picioare din Demonul discret, cel ce avea să-mi marcheze indirect chiar destinul petrecut, ca şi el, aproape două decenii în Piaţa Florilor (Libertăţii) descrisă în carte, sub portalul Bibliotecii lui Karinthis, ca director al instituţiei prin care bântuie ologul. Nandru din Noaptea strigoilor, doctorul Sasu din Remora, filosoful profesor înainte de pensionare din Marii fericiţi, unde scenele cele mai ilogice din viaţa de spital a unui pacient le-am descris exact aşa cum mi s-au întâmplat, pentru că oricum depăşeau imaginaţia (au fost citite ca invenţii ale povestitorului, şi ca atare cartea nu mi-a afectat cu nimic viaţa din societate), sunt doar câteva dintre chipurile celui ce încearcă acum să destăinuiască nu poveşti ale vieţii, cât sentimente şi gânduri pe care le-am parcurs în timp.

E interesant să constaţi cum, dintr-un extravertit, dornic să străbată lumea în căutarea Graalului, viaţa m-a transformat într-un introvertit, timid, incapabil să comunic cu cineva decât pe teme generale, sau punctuale, legate de slujba mea, de cea de scriitor, deşi n-am avut parte doar de înfrângeri, ci şi de momente de mare exuberanţă, când credeam, ca oricine, că toată lumea e la picioarele mele. Doar că am constatat că pe zi ce trece discuţiile dintre doi oameni sunt din ce în ce mai sterile, mai convenţionale, făcând apel continuu la locul comun, din comoditatea de a mai gândi cu propriul cap, de a schimba doar informaţii, sau salamalecumuri binevoitoare. Nu judec oamenii care, dincolo de viaţa anostă de profesori, după ce se pensionează devin un fel de guru pentru foştii elevi, sau se aruncă în valurile unei tinereţi târzii, înscriindu-se la alte facultăţi, la masterate şi doctorate, care le umplu timpul, dar nu-i mai ajută cu nimic în viaţa lor de pensionari. Nu judecă bătăioşii, care se simt tot timpul pe baricade, doar pentru că au în sânge ceva dintr-un războinic şi ştiu că aceasta e condiţia lor, să-i contreze pe ceilalţi, într- un delir al virilităţii târzii. Nu judec omul înspăimântat de mersul actual al lumii, pentru că ştiu că nu va ajunge să se simtă înfrânt de ea, fiind prea mărunt în ecuaţiile mari cu atâtea necunoscute ce se pun zilnic în faţa matematicienilor zilei. Nu judec neîncrederea omului de azi în artă nici măcar ca pansament pentru rănile sufletului, nici pe artistul ce-şi continuă meseria doar ca un fel de terapie naturistă a celui ce nu poate beneficia de tratamentele costisitoare din marile clinici ale lumii. Nu judec pe nimeni, dar probabil că în romanele mele de mai târziu am s-o fac ca şi până acum.

Cu un an în urmă încă eram tulburat de faptul că, vreau nu vreau, va veni o zi în care am să ies la pensie. O zi în care mă voi întoarce la o lume ce m-a exclus, trimiţându-mă să fiu funcţionar, chiar şi pe post de director, în speranţa că-mi voi rupe gâtul, mă voi îmbolnăvi grav şi voi ieşi din lumea literelor pe catafalcul cu sicrie din lemn de brad neşlefuit. Am rezistat 16 ani printr-un joc ce m-a ţinut treaz. Am fost mereu capul limpede ce citeşte ziarul înainte de a da drumul rotativelor pentru o nouă ediţie. Am răspuns cu capul, şi o fac în continuare, simţind că lumea în care am intrat mi-e foarte apropiată pentru că în atâţia ani am reuşit să modelez oamenii după psihologia mea de părinte de familie, de călăuză din munţi. Cineva trebuie să facă să funcţioneze ceva imposibil de controlat într-un mediu feminin, cu presiunea pilelor politice ca peste tot. Cel mai greu, în toţi aceşti ani — echilibraţi prin vacanţele la munte, în care am scris, m-am eliberat de mine de cel de ieri, trăind o viaţă de hârtie, iluzorie —, a fost faptul că toţi ochii erau aţintiţi asupra mea, urechile ascultau şi-mi interpretau fiecare vorbă, fiecare hotărâre, iar suspiciunea a mers până acolo încât am ajuns, deşi director, să fiu „verificat” de subalterni dacă nu ascund grade sau apartenenţe la medii masonice, sau politice de prima linie. Trăiesc încă într-o lume care nu-i poate înţelege pe artişti, pe scriitori decât ca pe un fel de funcţionari divini, puşi în slujba cuiva teribil de sus, pe care nu-l văd, îl bănuie, se roagă sau nu se roagă la el, dar de care simt că normal ar fi să le fie teamă. E un fel de respect prin ricoşeu al autorilor pe care-i au în bibliotecă, mulţi dintre ei fiind deja şterşi de mătura istoriei din memorie.

Căci e bine să te priveşti şi aşa.