Între instrumentele ludicului, omul și-a răsfățat inteligența sub spiritul, și el tutelar, al hazardului („…ah, ce zarvă, și ce zbucium…“), substanță și viziune, memorie, compensare, fatalism. O ieremiadă a reunirii Marelui Text (al Lumii celor văzut-nevăzute) tarotul își asumă parțialitatea inocentă datorată discontinuităților din subsidiarul butaforiilor vieții de zi cu zi și împotriva altor „configurări“ ternare. Tarot este și titlul cărții Laurei Maria Stănilă (Timișoara, Editura Brumar, 2024, 78 p., coperta cu prezentările lui Claudiu T. Arieșan și Marcel Tolcea, coperta lui Titel Folea și ilustrațiile autoarei), cu poezie sinuoasă ideatic, investigativă precum un construct retrospectiv al unei opere împlinite dar de o densitate variabilă a unei epistemologii de circumscriere a realului pornind din punctul defazării instrumentarului prin care imaginarul, aici, este mai degrabă întâmpinare. Eul auctorial, așadar, ne propune poemele sale în spiritul propriului timp, un timp-concept, o sinteză lacunară de mentalitate cumva „reacționară“ și mai cu seamă dez-ermetizată.
Poemele din Tarot par mai ales alchimii de mentalitate produse într-o alertă de sincope. Cartografierea sentimentală se datorează unei semantici articulând cu deosebire „citatul“ oniric/onirizant („Destinul mi se prelinge/A doua sau a treia oară/Și îmi ascult ecoul bucăților/De suflet ce cad spart pe podea.“) spre a repera, ulterior, un real păgubos, o bornă a închistării anarhice într-un intermundiu organicist renovator. Expedientele sporului de radicalizare se iscă din mimarea unui soi de postmodernism metabolizat, contorsionările sensurilor obturează pericolul perpetuării abuzive a calofiliilor dintr-un spectacol al marilor traversări dintre lut și celest: „Hohotesc frenetic și firesc/Smulgându-mi câte o bucată din sufletuș frânjuit./O așez pe masă, lângă pâine și vin/Și ți-o servesc ca atare, fără mirodenii și fără culoare./În fiecare zi îți iei porția și îmi întorci hohotul cu un mormând/de satisfacție/Și supraviețuiești astfel egoist,/Îndreptățit, blazat./În timp mi-au rămas doar pâinea și vinul/pe care le înmulțesc și le contemplu flămând./Iar foamea și hohotul sunt singurele care mă mențin în viață.“ (Nebunul, p. 22).
Osatura cărții nu cred că poate fi tema efemeridelor; „despuierea“ metaforelor de cronotopii frustranți ai presupusei corecții de atitudine (superbia, aici, corect, unul din păcatele capitale, aroganța, trufia, devansând calpul lăuntricului, al iubirii de sine: „Ce ușor este să clădești un turn/În care să amesteci cuvinte și vise,/Un Babilon de dorințe ce nu se întâlnesc niciodată,/De nevoi ce nu pot fi conciliate,/De mângâieri ce nu ajung niciodată la destinatar.“) dă naștere estetismului dandy, lumea este o gomoră lascivă a decadentismului inert. De-acum, așa cum decide eul scriptor, din adâncul albiei esoterismelor va să se ivească „adevărata“ lumină a originarității (Arca minoră, Arca majoră, regele și reginele, cupele, împăratul și împărăteasa, cei doi spânzurați), indexările mimat-hilariantelor paradoxisme. „Defrișările“ nuanțelor ludismului desprins din eferevescențele inegale în consecințe, efectuează abia sesizabile mutații ironic-pedante iar eul și Satanail dezghioacă din vastul semincer al tenebrelor mundanului genericul vechiului/noului crepuscul: „Ce bine că te-am întâlnit!/mi-a spus într-o zi un diavol simnpatic în întunecimea sa./Aș putea să îți explic despre Amăgire și Ură,/Despre Lăcomie și Răzbunare/Despre Durere și alte Delicii/Să stăm la taifas și poate la o cafea/Cu iz de pucioasă, cu gust de cucută./Să ne ținem de mână/Și poate să te las să îmi mângâi spinarea/Iar eu să torc fericit./Vezi, tu, voi oamenii sunteți luminoși,/dar orbiți de propria strălucire,/căutați Întunericul și cereți fierbințeala Iadului/sunteți neobosiți în disperare/și cerșiți moartea cu Lăcomie./Mulțumesc, i-am răspuns./Ești tot timpul lângă mine și mă asculți firesc, fără să mă judeci/Mă călăuzești printre ruine/Și mă oprești să sper./Privirea ta mă arde constant și mă pironește în prezent,/Și așa, ca doi camarazi în tranșee, contemplăm trist Lumina.“ (Diavolul, p. 37).
Desigur, diatribele resfirate printre versurile copleșite de linearitatea jocului/jocurilor confirmă sorgintea lor neoromantică ori poate asimilează tradiționalisme îngemănate cu o atitudine sau alta expresionistă ca tipar extremist-concettist. Există o frumusețe gravă a întunericului, pare a decide același eu auctorial. Circumstanțialul jocului-alibi relativizează tranzitoriul costumărilor fals ceremonioase, misteriosul, imuabilul trece prin metamorfoza unui discernământ fugitiv, Magicianul și Eremitul, Marele preot și Vrăjitoarea evocă, iarăși în lăuntrul strategiilor poematice, silepsa ritmului visceral. Morbidețea insinuează repulsia instinctivă dar, în fapt, este elongația lucrurilor magice pe deasupra vidului („Aș vrea să am puterea de a decide/Să întorc orice carte/Și să scriu în fiecare clipă un destin/Să știu când să mor și când să învii/Și să mă retrag atunci când obosesc de atâta delăsare./Dar moartea este împăciuitoare și mă așteaptă z/mbind la fiecare colț/Cu promisiuni de viață veșnică și detașare/E doar o mincinoasă, înzorzonată și perfidă/Ce-și cere al său tribut cu nepăsare./Cu rânjet cert încremenit ca o chemare.“), inițierile au, totuși, proveniență mistică. În ordinea spațială, sentimentul e mesagerul poemului dar aici dizlocările de cromatică intuibilă și de forme vizibile (dintr-un Descântec) au ca operații depurificante rolul de a stratifica irealități. Iar undeva, adorarea Lunii distonează cu optativul senzorialului: „Secretul este să fraternizez cu frica/Ce s-a relaxat picior peste picior/Și mă privește albastru./O ating și o simt alunecoasă/umedă/atârnată în neant/mirosinbd a dor și a nerăbdare./Mi-am făcut curaj și am luat-o de mână/- deși e rece și respingătoare -/mă mângâie violet/iar spre final mă acoperă cu depărtare.“ (Luna, p. 40).
Se întâmplă că toate disjungerile au parte de un negativism radical, antiteza trecutului cu prezentul cartografiază experiențe-limită („Sunt eu în unghii și păr/Încâlcit/Colbuit/Din șanțuri adunat/Cu resturi înzorzonat/Amăgit sau poate amețit/Letargic asumat/Autoadulator/Tăietor-înțepător/Un cartofor ce doarme/într-un divan măsluit.”), potențarea extensivă ține de un real anarhic.

Cartea Laurei Maria Stănilă adaugă noi date perceperii senzoriale a concretului realității lucrurilor. Dar mai ales este o carte de poezie autentică.