Un experiment inedit propune cea mai recentă carte a Monicăi Rohan, Un efect perfect defect*. ”Este – zice poeta – un proiect conceput și realizat de Monica Rohan și Ioan Șandru […] Fiecare text este inclus într-o compoziție grafică realizată de Ioan Șandru […] S-au folosit (și) desene și manuscrise ale autoarei”. În egală măsură, ideea ca și inițiativa sunt spectaculoase, ”confruntă” și valorifică două talente redutabile. Ioan Șandru e arhitect, designer și artist vizual, membru al UAP și universitar. O personalitate complexă, cu numeroase expoziții personale de artă experimentală, organizate în țară și în străinătate (Japonia, Mexic, Olanda, Ungaria etc.), specializat în designului grafic, designului de obiect și designului industrial. Pentru Ioan Șandru, creația vizuală are ca scop ameliorarea calității spațiului, a obiectelor și a comunicării interumane: ”Fiecare obiect de arhitectură e proiectat să coexiste demn, într-o relație corectă și pozitivă cu mediul și spațiul în care urmează sa fie edificat”. De cealaltă parte, Monica Rohan este o scriitoare cu peste cincisprezece volume la activ (poezie și literatură pentru copii), ea însăși graficiană și creatoare de obiecte vizuale.

Este greu de scris despre un asemenea experiment, despre o astfel de asociere. A o face înseamnă a transpune în cuvinte secvențe vizuale și/sau a transforma în imagine textul liric. Și una, și cealaltă dintre proceduri trădează inevitabil armonia întregului, alterează coerența și puritatea construcției, validează, în cele din urmă, ideea din titlu: are un efect perfect defect.

În nici un caz nu ne aflăm în fața unei cărți de poezie ilustrată. Imaginile nasc poeme, iar poemele generează poezii, și împreună, edifică o stare de grație originală, creează o senzație unică de satisfacție artistică. O asemenea lucrare nu se poate citi dintr-o singură suflare. Lectura devine (și) un demers vizual, seamănă cu o plimbare printr-o expoziție, în care trebuie să zăbovești în fața fiecărei lucrări; fiecare tablou se cere savurat, evaluat, asumat, trăit în unicitatea lui. Textul poetic devine un suport catalizator, un canal de transfer al reacțiilor și emoțiilor. Un mediator al comunicării dintre autor(i) și cititor(i)/privitor(i). Primează textul? Primează imaginea? Greu de spus! Cert e că cele două determină, fiecare în parte și ambele la un loc, o revelație, o reacție sensibilă, emoțională și estetică în aceeași măsură.

Până la urmă, Un efect perfect defect e un album lirico-vizual, cu multiple secvențe decupate dintr-un real fantasmagoric; sunt impresionante scenografii, când delicate, când mocnind de revoltă, expansive, denominând imaginarul fertil, care îi unește iremediabil pe cei doi creatori. Încărcate de tensiune și dramatism, discursurile (cel vizual și cel poematic) nu doar se ”completează” reciproc, ci izvorăsc unul din celălalt, se suprapun și se despart după un ritm impredictibil, uneori calm, alteori contondent. Unele poezii sunt așezate ”cuminte”, paralel cu imaginea (Un ecran gol, Aburoase retorte, Să scriu, Sistemul poetic non-invaziv, Ghiozdanul din carton, Vara verilor fără chip, Nu am făgăduit ziua de mâine, Inimă îndărătnică etc.); altele sunt distribuite anapoda, pe cuprinsul ei (O inimă nerevendicată, Pe nemestecate). Câteva fac, suprapunându-se ”peste”, corp comun cu grafica (Ava, Limba adevărului se depică. Învolburare desupra/Săgeata mărturisirii, Uite: asta-i. Cu ochii ei de lună însorită, Emoția, scrum parc-ar ninge, Am ajuns până aici, unde ”fierbe un ceaun cu magiun”,). Altele sunt asimilate pur și simplu, intră și ies din imagine (Da, vine ea, primăvara, Compost sau pe spinarea ilușrilor albi imagine), ca și cum aceasta ar fi cea care generează cuvintele ce par a fi în mișcare și își iau zborul dinlăuntrul ei; par a construi un discurs ”în oglidă”, fie diferit, fie identic (Pricepi că-i musai să dai la o parte), întreaga pagină, devenind astfel un grafem (Între calcsoane sau octombrie între clacsoane, O radieră nu terge cuvintele groazei etc.).

Îmbinând cu dexteritate creativă codul poetic verbal cu un cod plastic nonverbal, multe trimit la faimoasele caligrame ale lui Guilllaume Apollinaire (Emoția, scum, parc-ar ninge, O inimă nerevendicată etc.), accentuând amprenta avangardistă, dadaistă uneori și suprarealistă  deopotrivă: ”Așa se face:/ Mistere și patimi…/ Aerul cu gust de salcâm/ se sparge pe limbă -/ Se cheamă ”visătorie”/ și se picură pe tocător/ Mărunt/ Mărunt/ Se face amiază/ se fierbe împreună cu celelalte ingrediente/ lumina clocotește/ devine alb violet verde mazăre./ Cântă în fereastră pițigoi de sticlă/ cu piept roșu/ glas amețitor/ sânge transparent/ în care plutesc păduri și-ncrețituri de ape./ adaugă dafin – cât pe ce să uit -/ se pune și un teanc de frunze de dafin/ gata scrise, numai bune de tocat…” (Rețetă)

Grafemele Monicăi Rohan și ale lui Ion Șandru ”acoperă” câte două pagini și, inițial, nu au titlu. Abia la finalul volumului e așezat un Cuprins, care obligă lectura să facă un du-te-vino în spațiul cărții: Un efect perfect defect e un volum interactiv unicat, unul dintre puținele de acest fel din literatura română, gândit, trăit și scris cu patimă de autorii lui și îngrijit, cu o remarcabilă rigoare și acribie, de Loredana Târzioru.

• Monica Rohan (Ioan Șandru), Un efect perfect defect, Editura Brumar, 2025