Sentimental în viață și în scris, Ion Arieșanu (1930-2019) debutase cu proză scurtă în Făclia Ardealului (1951) și, editorial, cu Anii adolescenței (1962), deși titlul inițial (dorit) ar fi fost Adio, adolescență. Un mare însingurat, râvnind „prietenia fierbinte”, prozatorul era convins că „averea cea mai valoroasă a unui om sunt sentimentele sale”. Inevitabil, proza sa mărturisește acest lirism subiacent. Iar omul, un afectuos, oferindu-și în orașul de adopție (Timișoara, desigur) plimbări solitare, gusta bucurii discrete; ca dovadă, serialul de Portrete sentimentale din revista Orizont sau volumul Printre înțelepți, scris pe măsură ce a fost trăit, respirând aerul orașului cultural.
Considerat un poet reprimat, Ion Arieșanu pare – într-o perioadă în care asistam la sofisticarea arhitecturilor narative și a „dizolvării” epicului – mai puțin preocupat de inovațiile formale. El refuză imagismul debordant, luxuriant, cultivând în schimb un lirism consubstanțial și un economism al mijloacelor, detectat dealtminteri chiar în primul său volum. Deghizat în hainele epicii, panlirismul său trăiește elanul confesiv, tortura amintirilor. Se vede însă bine că popasul scriitorului în acest teritoriu nu a fost întâmplător și nici temporar; Ion Arieșanu și-a gândit întreaga proză prin ferestrele sensibilității, a sincerității netrucate, programul său estetic venerând o aceeași matcă stilistică și o aceeași viziune, independentă la translația genurilor. Ion Arieșanu nu disprețuiește publicistica și nici nu neglijează reportajul. Cu o privire proaspătă, el are ambiția (încercând, deopotrivă, pe romancier și reporter) de a aduce în lumina paginii sufletele vulnerate, de a descoperi „o cale de acces” către interioritatea ființei, învingând retractilitatea. Acest Eu lăuntric, izbăvit prin dialog, revelându-și frumusețea și substanța morală caută seninătatea simplității. Ion Arieșanu este un explorator al procesului etic. Dorind comunicarea, eroii săi nu vor accepta goarnele declamației și ale retorismului sforăitor; căutând mărturisirea, vor refuza vidul afectiv, „disperarea golului”.
Scrise sub semnul credinței în aproapele său, paginile lui Ion Arieșanu sunt „exerciții de alteritate”. Autorul creează nu atât personaje memorabile cât, mai degrabă, poposește stăruitor-investigator asupra meandrelor lor sufletești, a zbaterii în „lungul întuneric al singurătății”, căutând afecțiunea și trăind nevoia de altul, dorința de comuniune (nu numai erotică). Nu vom găsi eroi monumentali și o retorică decorativă; în caligrafiile sale narative, precizia descripției este lipsită de agresivitate. Violența gesturilor și a cuvintelor lipsește, există o derulare molcomă, prozatorul nefiind „un vânos”, cu o scriitură energică, servind scenarii alerte. În totul, Arieșanu pare un delicat, un scriitor „fierbinte”.
Când personajele lunecă în deznădejde, vor încerca – salvator – „cucerirea semenului”. „Ne cunoaștem tare puțin – va cugeta Lazăr (v. O complicată stare de fericire, 1967) – și de aici încep încurcăturile…” Eforturile lor sunt prezente fie în momentele seismice ale „formării” când o conștiință nu îndeajuns de limpezită va evolua crizic (Vrajă, 1971), fie retrospectiv, torturați de întrebări, inițiind anchete (Prietenul pe care îl caut pretutindeni, 1976), când profesorul Radu Cristea va descoperi că brutala plecare se insinuează dureros ca o „rupere a punților”. Vom întâlni frecvent atari tribulații, traumatisme și situații intime dificile, adică un halou dramatic îmbibat de lirism. Fericirea trece prin nefericire și alchimia ei exclude rețetarul, rămânând deci o „stare complicată” – vor constata toți eroii săi. În locul urâtului se poate construi „un spațiu pentru o viitoare bucurie” și, la flacăra acestui crez umanist, Ion Arieșanu însuși – pătruns de iubirea pentru scris – se explică prin dorința „de a spune celor din preajmă ceva frumos”. Este remarcabilă această sinceritate a creației, prezidând atât adevărul brut al reportajului cât și cel infiltrat prin efort ficțional, sigilând eticist maturitatea creatoare a unui scriitor „transparent”.
Un întreg sistem metaforic (râu-țărmuri-punte; timp-cuplu-aspirație) a vegheat geneza operei – observa judicios Eugen Dorcescu, – protagoniștii lui Arieșanu căutându-se și dăruindu-se pentru a-și face reciproc bucurie. O astfel de „camaradă curată”, un „om de care să te reazemi” este Aurelia Petrișor, eroina din Prietenul pe care îl caut pretutindeni. Ștefan Nicodim din Vrajă caută la rându-i asemenea punți de încredere spre Lilai; Dan Dobromirescu acuză „golurile de sentiment” ale preavoluntarei și egoistei Nina (vezi O complicată stare de fericire), trăind cu nostalgia unui „suflet amplu” – cel al Alexandrei. Astfel de perechi, tensionând paginile romanelor lui Arieșanu și prilejuindu-i comentarii adânci, pătrunzătoare, ținând de ceea ce am putea numi – poate nu tocmai adecvat – „filosofia cuplului”, vădesc însă apetitul reflexiv al autorului, puțin discutat. Care ar fi în aceste cupluri statutul femeii? Dacă în cuplurile bătrânilor dispariția unuia duce – pentru celălalt – la „disperarea golului”, eroinele lui Arieșanu pledează concret pentru depășirea acelei feminități care le cantona într-o strictă dependență. Viața în doi nu înseamnă (și nici nu presupune) „uciderea” personalității femeii; tradiționalist, în „închisoarea dragostei”, femeia ar accepta să trăiască „în umbra bărbatului”, ca obiect frumos, măgulind orgoliile, vanitățile și prejudecățile masculine. Infatuatul Beligante, inginerul-șef al exploatării miniere (O complicată…) va declara chiar posesiv soției: „Casa asta e a mea, tu ești a mea…” O aceeași mentalitate „guvernează” și comportamentul altor „eroi” din prozele lui Arieșanu; soțul Lucreției (vezi nuvela Vară târzie, în volumul cu același titlu, 1967) a fost preferat pentru „situație”, un cuplu posibil Sebi-Lucreția neîmplinindu-se. Angelica (Țesătura Penelopei) întreține iluzia apropierii dar, prin nehotărâre, plasează partenerul („de joc”) „mereu în trecut, niciodată în viitor”. Un astfel de joc erotic propune și Pia (vezi Zece zile de vacanță) tânărului boxer Tavi: „Ultima întâmplare” a resemnatului Manole (zis „Apostolu”) îi prilejuiește întâlnirea fericită cu Ana etc.
Acest șir de cărți „scrise cu inima” s-au ivit pe suportul „foamei pentru oameni deosebiți, veritabili” pe care reporterul Arieșanu îi va cunoaște și îi va iubi. În babilonia unui șantier, în acel „amalgam de spirite” (vezi Lumini peste Apuseni, 1974), prozatorul redescoperă aportul inimii la rosturile lumii, definindu-se: „Nu sunt făcut dintr-un aluat indiferent” – va preciza desconspirativ. Aflat acolo, în căutarea punților, printre acele vieți niciodată singularizate va altoi noi sentimente, ducând cu sine „un fluviu de dragoste”, „o luminiță aprinsă pentru cel de alături” și o nealterabilă zestre morală.
O pasăre în iarnă (1986) marca – din unghiul scriiturii – un salt, un moment de discontinuitate, impunând prin paleta mijloacelor (ton alb, discurs sentimental, erupții pamfletare); romanul transporta spre cititor o dramă verosimilă, vorbea despre sufletul feminin plin de devoțiune răbdurie, râvnind descătușarea. Silviana – se căsătorise „într-un moment de disperare”, viețuind lângă o făptură grobiană. În acest infern, gândește la pasul eliberator. Tălmaciu Mărgărit o anulase ca ființă umană încât romanul va fixa tribulațiile unui suflet la răspântie, în căutare de sine, ros de luciditate amară și dovedind forță de regenerare; redescoperindu-și identitatea, apt de „zborul sideral” și înnoire, aflând în scriitorul Alexandru Moga „un suflet bogat”.
Chiar și titlurile dezvăluie această combustie sufletească, aflând în scris rațiunea existenței, acel „rost secret”, pendulând între o sperată fericire și teama tulbure care o amenință. O complicată stare de fericire, scris în prelungirea romanului lui V. Birou, radiografiază reacțiile de conștiință ale inginerului Apostolescu. Vrajă sau transformarea miraculoasă a lucrurilor ne aduce în prim-plan pe Nicodim, un fizician-luptător, cu suflet tăbăcit, care „nu se lasă de adevărurile lui”. Prietenul pe care îl caut pretutideni desfășoară, prin „însemnările” profesorului de sport Radu Cristea, o veritabilă anchetă privind moartea Aureliei Petrișor, lovindu-se de ceea ce Valeriu Cristea numise „bariera expresiei”, un prag stilistic – zicea criticul – „insurmontabil”. Și alte titluri, chiar și din zona reportajului, gravitează în jurul „stării de fericire”: Trenul albastru (1965), Primiți puțină duioșie (1972) sau Amintiri de pe planeta Pământ (1973), Respirație liberă (1979), Lumină stranie (1981) dezvăluie acest sentimentalism fără frână. Și același stil direct, neliteraturizat. Comentând O pasăre în iarnă, un roman aproape pamflet, Cornel Ungureanu cerea, dincolo de schematism (opunând indiferenței senioriale a lui Tălmaciu monologurilel Silvianei), „mai puțin reportaj”. În fine, Lumina de la capătul nopții (1987) pleda, prin cuplul Călin V. / Barbara Bucățea, pentru înfruntarea obstacolelor, pe același temei al regenerării morale. Strivit de „împrejurări fără ieșire” doctorul Călin V. folosește mărturiserea ca terapie. Este o confesiune provocată, purtată cu finețe psihologică chiar dacă destăinuirile medicului pediatru (disecând faptele și oferind lungi rememorări) nu aparțin „mâinii formate a unui literat”. Aflat într-o situație-limită, trecut prin experiențe decisive, rătăcind în labirintul conștiinței, doctorul este o sensibilitate ultragiată; iubirea pentru cei mici, „patima meseriei” îi dau puteri pentru a sfida răul. El e capabil de a reîncepe chiar dacă dispariția mentorului (Dr. Simonide) îl blocase la „porțile împlinirii”, chiar dacă incompetența lăbărțată, tonul inchizitorial îl aruncă în infernul psihologic. Aflat în „stare de continuă regenerare”, el se va bate pentru „reinstaurarea adevărului”.

E drept, romanul „a excitat” publicul doritor a face o lectură cu cheie, vânând detectivistic personajele „transparente”. Astfel de învolburări temperamentale împing proza pe panta romanului popular-comercial, deși Ion Arieșanu nu iese în prim-plan, nu se pune pe sine însuși în pagină. Potolit, cumpătat, fără plăcerea exercițiilor sângeroase, mustind de un moralism tonic, epicul lui Ion Arieșanu se colorează violent, poartă și fulgere polemice, ferindu-se totuși de exploziile emfatice. Sinceritatea creației rămâne calea de acces spre interioritatea ființei. Călătorind spre altul și aflându-și sinele, eroul lui Ion Arieșanu (indiferent sub ce nume apare), vrea să suprime golul, să dezvolte datele primare însămânțate la temelia ființei, evoluând pe un portativ psihologic bogat. Protagoniștii fug de concept pentru a se regăsi în poezia „umană”, în foșnetul vieții, examinată la toate nivelele. Ei ne apar așa cum sunt. Plonjăm deci în nonfictiv; „milos” cu propriile personaje, prozatorul pendulează între tiparul confesiv și relatarea obiectivată, între stilul incendiar și cel impersonal (îngropând opiniile „juste” în relatarea „banală”, fără a cădea într-un maniheism de uzură pedagogică). Pline de elanuri sufletești, avide de împlinire, astfel de suflete vulnerate își găsesc reazem în fondul moral. Impasul psihic se stinge prin nevoia de adevăr și „foamea de altul” – constantele unei creații care, după ’89, odată cu îndepărtarea de la revistă (conducând – permisiv – Orizont-ul, între 1972-1989), află în solitudine o supremă obsesie.
Ca roman al generațiilor, Cei buni mor cei dintâi (1998) era, deopotrivă, o regăsire și o recuperare, oblojind „durerea din mine”. Pierderea părinților l-a răvășit și, devoalându-și trăirile, prozatorul își divulga, dincolo de pledoaria pentru inocență, puritate, armonie etc., viața secretă. Sub pretextul publicării unor „caiete” (primite), consemnând experiența și suferințele soldatului Romulus Crainic, Cruci de lemn (2001) era o cronică de război și o amară meditație asupra destinului uman; războiul – aflăm – „nu e frumos nici măcar în poveste”. O lungă autoscopie, de transparență autobiografică, se vrea Flăcăra singuratică (2004), Octavian David, gazetar, apoi asistent în orașul Z., descoperindu-se prin gânduri și gesturi, prin idealitatea convingerilor, privind lumea prin „uriașul ochean al adevărului”. Cu atât mai mult la gazetă „ar fi nevoie de adevăr”, slalomând printre drame și împliniri, nelăsându-se „călcat”, în pofida destinului frânt. Sunt pagini remarcabile despre mișcările studențești și despre oraș, despre fauna literaților (în frunte cu poetul Adorian), despre izbăvirea prin scris.
Iubind proza și gazetăria, harnicul Ion Arieșanu făcea de toate la revistă: anchete, interviuri, publicistică, risipind o puzderie de figurine (neapărat sentimentale). Era programul unui scriitor polivalent, reactiv, trecut, și el, prin grele încercări, precum cea din iarna anilor ’57-’58 când, scos din redacția cotidianului unde lucra, fusese salvat de poetul Ilie Măduța, „regăsindu-se spiritual”, cum mărturisea. Proza sa exprimă „liniile de forță ale unui temperament”, observase Gh. Grigurcu, transplantând tradiția ardeleană pe un „sol nou”, cinstind excelența morală, eticismul, servind o pedagogie înaltă prin lentila sentimentalismului.