Ioan Matiuț (născut în 1956, la Chișinău-Criș, Arad) este absolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universității „Aurel Vlaicu” din Arad. Este scriitor, jurnalist și editor, redactor-șef al revistei Monitorul cultural și al editurii Mirador din Arad. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al P.E.N. Club România. A publicat volumele: stâlpi de sare (Mirador, 1996), umbre (Mirador, 1999), priviri (Mirador, 2003), déjà vu (Dacia, 2005), între ceruri (Brumar, 2009), respiră să nu uiți (TipoMoldova, 2011), fuga din urmă (Tracus Arte, 2013), după perete (Mirador, 2015), Contraatacul de panică (Tracus Arte, 2020), Vederi din Mirador (Mirador, 2023), ar putea fi (Mirador, 2024) și Omul din urmă (Tracus Arte, 2025).

Omul din urmă este un volum de proză scurtă autobiografică, în pare autorul, Ioan Matiuț, își pune pe tapet secvențe din propria-i viață, cărora le dă un iz de amintiri din copilărie, adolescență și prima tinerețe (cam în această perioadă a vieții sale se oprește acest volum, cu promisiunea că va reveni și cu o continuare a odiseei, până mai spre prezent), din care nu lipsesc umorul, dar și tristețea, melancolia, cu toate nuanțele sale, dar și starea de bine, izvorâtă din acceptarea faptului că tot ce s-a întâmplat nu mai poate fi schimbat și că fiecare pas, bun sau rău, a contribuit la formarea omului de astăzi.

Ce anume l-a determinat pe autor să recurgă la publicarea unui astfel de volum autobiografic? Răspunsul îl găsim în reflecția deosebit de interesantă din finalul prefaței acestei cărți, din care reiese în primul rând, nevoia acută de sinceritate cu sine însuși și de asumare generală a tuturor faptelor și acțiunilor, bune sau mai puțin bune: „Fiecare om trăiește între aceste trei fațete ale sinelui. Prima este imaginea pe care o construim cu grijă și o oferim lumii, în speranța acceptării. A doua este percepția celorlalți – o oglindă deformată a ceea ce cred ei că suntem. Iar a treia, cea mai profundă, este adevărul interior, esența noastră nerostită, pe care o ascundem chiar și de privirea apropiaților. Ne temem adesea de judecata oamenilor, uitând că singura privire care pătrunde dincolo de toate aceste straturi este cea a lui Dumnezeu”. Omul din urmă este, așadar, cel care a făcut pace cu cea din urmă fațetă, dintre cele trei. 

De bună seamă, cele mai frumoase și cele mai duioase amintiri rămân tot cele din copilărie, din vârsta fericirii fără minte, cum minunat o numește poetul Panait Cerna, mai ales că Ioan Matiuț și-a trăit copilăria într-un cadru idilic, în mijlocul pădurii, tatăl său fiind pădurar, respectiv responsabil cu supravegherea pescuitului și a vânătorii în zonă. Ce-i drept, de la prezența vânătorii în arealul copilăriei sale și de la experimentarea muncii de gonaci, acesta a cunoscut și maturizarea precoce, făcând de timpuriu cunoștință cu noțiunile sumbre de violență, moarte, lupta pentru supraviețuire și uciderea pentru asigurarea hranei de zi cu zi.

A urmat adolescența, cu rebeliunile sale firești și bineînțeles, înrolarea în armată, care în perioada regimului comunist era de fapt o adevărată școală de reeducare pentru formarea omului nou, sovietic, în care tehnicile țineau de depersonalizare și dezumanizare, prin umilință perpetuă, apoi de dezinformare și manipulare prin frică. Totuși, în acest ocean toxic, autorul a avut parte și de o experiență strălucitoare, de o scurtă și intensă poveste de dragoste cu o tânără unguroaică, cu care, din păcate, nu a reușit să ducă povestea în punctul final al căsătoriei, pas ce ar fi deschis inclusiv persectiva unei vecinătăți cu nimeni altul decât însuși Regele Charles al III-lea, al Marii Britanii.

Desigur, din amintirile primei tinereți nu putea lipsi cu niciun chip, participarea la Revoluția din decembrie 1989. Aradul fiind mai aproape de Timișoara, vestea evenimentelor din 17 decembrie din orașul de pe Bega a aprins rapid spiritele și în Arad, aducând peste oraș o ceață deasă de incertitudine și speranță, dar în care, până la aflarea veștii că dictatorul Nicolae Ceașescu a căzut, a domnit mai curând teroarea, propagată inclusiv prin mijloacele tipice ale dezinformării și manipulării în masă.

Volumul se încheie cu o serie de povestiri ce surprind anii tranziției de la comunism la democrație, cu acea atmosferă de nesiguranță generală, provocată desigur, de haosul din sfera vieții politice, atmosferă spartă pe alocuri de entuziasmul libertății prost primite și prost înțelese, dar și cu promisiunea intrinsecă a unui viitor volum de proză scurtă autobiografică, în care omul din urmă să-și continue periplul prin viața sa, devenită subiect de povestiri, în primul rând grație capacității autorului de a-și asuma pe deplin toate vulnerabilitățile, care se dovedesc, în timp, a fi o haină strălucitoare, menită să lumineze, în parte, și viețile sumbre ale celorlalți.

*Ioan Matiuț, Omul din urmă, Editura Tracus Arte, 2025