Marele univers este alcătuit din multe lumi, probabil un număr infinit. Într-una dintre acestea, Daniela Văleanu își dorește să fie un ghid sensibil pentru cititor. Cei care au mai călătorit cu ea în cărțile anterioare sau au străbătut singuri acel spațiu vor trăi bucuria unei regăsiri așteptate. Literatura, arta în general, nu pot fi măsurate și nici cântărite, pot fi trăite, mai intens, mai profund sau mai puțin, ori chiar deloc. Aceasta nu exclude privirea critică a profesioniștilor, analiza sensurilor și a căilor prin care ele prind viață în mintea cititorilor.
Pentru noi, cei de la oraș, dar și pentru cei din comunitățile rurale, există o bucurie aparte, cea a întoarcerii la natură, atunci când stăm pe malul unei ape, lac sau râu ori mare, când ne plimbăm printr-o pădure sau când ne aventurăm spre înălțimile munților. Despre acest sentiment minunat vorbește recentul volum Hoinărind prin gânduri, semnat de Daniela Văleanu. Privind cu încântare un tăpșan, un crâng sau chiar și numai câteva flori sălbatice, apărute în drum tău, sufletul se luminează: „Crângul pare a cânta din florile clopot, acompaniate de bătaia ușoară din aripi a fluturilor multicolori ce zboară căutând mireasma cea mai aleasă și zumzetul a mii de albine ce robotesc necontenit, adunând nectarul din flori…”
Cartea aceasta nu este un jurnal propriu-zis și nici un ghid turistic banal, ci o plimbare printr-o sumă de trăiri ale unui personaj rămas discret, cititorul fiind invitat să-l însoțească, călăuzit de versuri ale marelui nostru poet, după cum spune autoarea: „Pornind eu cu Eminescu-n gând, îmi dau seama că plecăm, în sfârșit, spre alte zări, spre noi orizonturi.” În acest sens, Daniela Văleanu pornește de la lucrări ale lui Eugen Simion și G. I. Tohăneanu, consemnate în bibliografia de la finalul volumului.
Asemenea drumuri în natură, departe de treburile și obligațiile cotidiene, îi oferă momente de reîntâlnire cu sine însăși, retrăind amintiri păstrate cu grijă în memorie: lecturi și întâmplări încărcate de semnificații. Sau chiar îngrijorări ivite din activitatea de dascăl: „Copiii de azi nu mai citesc poveștile care ne plăceau nouă. Ba, uneori nici nu mai citesc deloc. Stau toată ziua cu ochii-n tablete sau telefon, împușcând rațe și gâște ori hlizindu-se la monștri.”
Dar frumusețea locurilor vizitate pe munte nu alungă total îngrijorările vieții de zi cu zi, ci îi adaugă o amară ironie: „Piratare, furt… de sentimente, de idei, de creații, lucrări științifice, furt de obiecte personale, site-uri, te miri ce…Trăim în era tuturor posibilităților, nu-i așa? Așa că mergem, cu speranța în bine. Mai departe. Cu speranța trăim, nu-i așa?
Un alt motiv de tristețe, în această lume a internetului este singurătatea unora dintre noi: „Ești doar tu și televizorul sau oglinda când îți iese în cale; ele îți dau iluzia că nu ești singur. Și uneori, din fericire, câte o vorbă bună pe Messenger (…)”
Sunt amintite și alte situații nefericite existente în societatea noastră modernă: cărți sau biblioteci pierdute, Fake news-uri, care apasă pe unii dintre membrii ei și care pot constitui subiecte de aprofundat, pentru a înțelege cauzele, obiective sau subiective, și a identifica, eventual, căi de ieșire.
Într-un spațiu restrâns, de 64 de pagini, Daniela Văleanu reușește să condenseze amintiri, stări și sentimente, care vorbesc despre sufletul și sensibilitățile sale, oferind cititorului un prilej de meditație și o posibilă cale de a se privi și pe sine. Iar la final, se adresează, cu optimism, direct cititorilor: Să sperăm în bine!