Critic literar, eseist și prozator, scriitorul Dorin Murariu s-a înfățișat, recent, la Casa Bredicenilor din orașul său de baștină Lugoj, cu o nouă apariție editorială. Intitulat, provocator și derutant, 40+, noul volum e al zecelea; or, zecele (ca să rămânem ancorați în mistica cifrelor) invocă în spațiul imaginar românesc un anume duh literar: pe cel al lui Manole din baladă. Nu țintim, cu această trimitere, să sugerăm că autorul s-a zidit în carte: întâi, pentru că fiecare carte e singulară, necomparabilă cu celelalte, apoi pentru că este de datoria autorului să se întreacă pe sine – și pe nimeni altcineva – cu fiecare ispravă editorială, iar autorul nostru se achită de fiecare dată cu prisosință de această datorie. Invocarea lui Manole cel din baladă are, aici, alt rost: acela de a aminti că performanța atrage după sine riscul de a rămâne fără schele.

În cazul lui Dorin Murariu și a recentului său roman (vom vedea de ce roman), riscul a fost dezamorsat prin faptul că autorul a înfruntat cu curaj cea mai mare provocare de care poate avea parte un scriitor: nu cea a confruntării cu cititorii, cu criticii literari sau (dacă mai e cazul) cu cenzura, ci așezarea față în față cu personajele. Iar personajele sale l-au plăcut. Pe el ca autor, dar și ca voce naratorială care interconectează 17 exerciții de incursiune în imaginarul amintirilor a tot atâtea personaje: căci 40+ este, înainte de toate, o interogare despre sensul vieții, la vârsta la care poți măsura distanța dintre vis și înfăptuire.

Spuneam că cea mai nouă carte a lui Dorin Murariu este un roman: este, întrucât, deși fiecare dintre cele 15 istorisiri de personaj (colegi de liceu dintr-un trecut personal care poate fi acceptat cu egală măsură ca obiect memorialistic sau ca produs imaginar) funcționează și ca narațiune de sine stătătoare, ele sunt reunite într-un tot unitar atât de artificiul scriitural al relatării vocii naratoriale, cât mai ales ca stil, atmosferă și rost literar. Personajele înseși au, în alcătuirea narativă a lui Dorin Murariu, și o funcție neașteptată: aceea de vehicule de acces la conținutul unui timp pe care o singură memorie nu-l poate cuprinde fără a-i atrofia savoarea.

Ca și alte împliniri în proză ale lui Dorin Murariu, 40+ este construit într-o aparență de literaritate realistă. Dincolo de această aparență, însă, se lasă detectate elementele de arhitectură ale unei proze neo-moderniste, care îmbină cu rafinament minimalismul comunicării cu cititorul și efervescența resemnificărilor de fapte și stări, exprimările fruste și metatextul analitic, raționalitatea acidă și senzorialitatea. Toate acestea, fără a-i răpi cititorului libertatea de a decide el însuși dacă să parieze pe autenticitatea evocărilor sau să le accepte ca pe un eșantion al imaginarului.