L-am cunoscut în față la Csíki Beer House. După cum avea să susțină mai târziu, vopsea pista de biciclete cu verde fosforescent. Eu țin minte doar că avea lângă el o sticlă cu bere și își privea mâna. O ridica, o sucea pe toate părțile, își apropia degetele și pocnea cu ele sau doar le scutura. L-am întrebat:

– Ați pierdut ceva?

El m-a privit câteva clipe în liniște, după care și-a întors capul.

– Salut, am replicat eu atunci, pe un ton mai scăzut.

– Așa da, mi-a confirmat el bănuiala. Salut sau ciao, cum preferi. Oamenii, a continuat el fără să-mi lase loc de replică, s-au comodizat. Exact așa: salută când și când sau, dacă o fac, parcă își iau la revedere. „Hai, salut!”, își zic ei. „Hai, pa!” Sau doar pa-pa. Ciao!

La Csíki merg în fiecare sâmbătă, de la douăsprezece jumătate la trei. Mă întâlnesc cu vechi prieteni, pasionați de literatură și de fenomene exotice. Adică de science fiction. Vorbim, uneori în contradictoriu, ne facem destăinuiri, bârfim și plănuim ce vom face la următoarea ședință. Uneori ne criticăm între noi, adică ceea ce scriem, ca un fel de catharsis intelectual, un exercițiu lexical și de nervi. Dar cel mai mult mâncăm. Eu prefer gulașul alături de un bol cu varză. Alții nu.

– Așadar, îmi spune tipul de pe bordură, am avut ceva în mână și acum nu mai am. Partea curioasă, continuă el destăinuirea, e că nu m-am mișcat din acest loc. Aici sunt de ieri, de la prânz, când colegii au plecat și mi-au spus că se întorc.

Nu m-am mai putut abține.

– Cu ce?

Mi-a zâmbit într-o parte.

– Ei bine, asta știu, fără îndoială știu! Cu vopsea. Dar nu-mai aduc aminte ce aveam în mână. Ai încercat vreodată?

Lângă el avea o sticlă de bere Csíki cu etichetă albastră. Oricât am încercat să deslușesc ce scrie pe ea, nu am reușit.

– Nu cred.

– Pentru că nu ai fost atent. Dar ia încearcă. Fă un experiment! Acasă, aici, oriunde. Ia ceva în mână. Vizualizezi? Orice. Închipuie-ți că iei ceva în mână.

– Un stilou, i-am replicat eu.

– Eh, se vede că ești un intelectual. Stilou. Cine mai are așa ceva?

– Atunci o șurubelniță.

– Ah, nu, nu! Dacă ai ales stilou, atunci stilou rămâne. Ce naiba? Nu suntem copii. Pe ce ai pus prima dată mâna sau mintea nu se schimbă. Pun pariu că, atunci când ai fost mic, la tăiatul moțului, ai ales stiloul sau pixul, în ciuda șurubelniței sau a banilor…

– Nu știu.

M-a privit repede pe sub gene și un nou surâs, altul decât cel anterior, i-a apărut în colțul buzelor.

– Nu-mi place să vorbesc de bani, i-am replicat eu repede. Mă indispun. Banii, mai degrabă sumele, iscă conflicte. Sunt purtători de gâlceavă.

– Că bine zici.

De peste gard, de pe terasă, am auzit atunci râsete și vocea inconfundabilă a unui coleg. Nu mă văzuseră și nici nu mă auziseră; altfel m-ar fi strigat. Pe ordinea de zi aveam discuții pe marginea unei povestiri și de stabilit ultimele detalii pentru o deplasare la Craiova. Clubul de literatură SF de acolo ne invitase acum aproape un an. Noi încă dezbăteam.

– Așadar, ai ales un stilou, m-a tras înapoi în lumea lui noul meu amic.

– Când eram copil, am avut unul verde, cu peniță de aur.

– Chinezesc.

– Chinezesc.

– Ei bine, dacă-l ții suficient de mult în mână, îl vei pierde. Nu am descoperit cum, dar orice lucru ținut în mână suficient de mult timp dispare. E un mister de care nu se vorbește. La naiba, e mai profund decât Triunghiul Bermudelor, tunelurile de sub Bucegi sau extratereștrii din Piramide. Știi de ce? Nu știi, n-ai de unde. Pentru că pur și simplu e un fenomen prea apropiat. Face parte din civilizația noastră. E parte din ceea ce înseamnă a fi om. Gândește-te. Ai vedea, să zicem, un cal pierzând un stilou?

Și-a împins bărbia spre mine, provocându-mă să-i răspund.

– Și-ar putea pierde șaua.

– Eh, a pufnit el. Nu poți pierde ceva ce nu-i al tău. Deși… omul poate și asta. Dacă ți-aș da un stilou, deși eu nu am unul…

– O șurubelniță…

– Hai să rămânem la stilou. Deci, dacă aș avea un stilou, deși nu am, dar să presupunem că aș avea și ți l-aș da, ei bine… ghicește ce?

– L-aș ține în mână și l-aș pierde.

A dat din cap, apoi a negat. Tot din cap.

– Doar dacă l-ai ține în mână suficient de mult timp. Pur și simplu, la naiba. Pur și simplu. Ai sta cu ochii pe el o oră, două, cât vrei, apoi mintea ți-ar fugi într-o parte, în alta. La femei, la slujbă, la mâncare, la cât e de frig, la bere, la Dumnezeu. Ți se întâmplă?

– Mie?

– Și deodată ți-ai aduce aminte de stilou.

– Sau șurubelniță.

– Și, pușca și cureaua lată, nu mai ai nimic în mână. Ți-o vei înălța, o vei suci pe toate părțile. Nimic. Palma e goală. Poate o ușoară urmă de sudoare, poate ceva negreală, eu știu. Ce lucrezi dumneata? Poate sclipici sau vaselină. Nimeni nu știe ce. Cu toate astea, nici urmă de stilou. Înțelegi?

Am dat din cap, deși în acel moment chiar nu înțelegeam, dar simțeam că așa ar fi politicos.

– Asta dacă ai sub patruzeci de ani, hai cincizeci; lumea și-a împins tinerețea cu încă zece ani, iar statul a împins pensia. După, e dificil să-ți amintești ce anume ai pierdut!

M-am tot gândit la încheierea asta. Mi se întâmplă tot mai des să ies din birou și, până să ajung undeva, să constat că habar nu am de ce am plecat și ce anume caut. Poate că nu trebuia să-i spun tipului de pe bordură că aș putea avea în mână un stilou sau poate că nici el nu a fost suficient de clar în explicații. Cred că ceea ce voia el să spună e că ar fi bine să nu ținem prea mult la nimic material. Sau poate că, de fapt, vorbea de timp. Timpul, precum nisipul, e greu de ținut în loc. O clipă și totul dispare.

– Dumneavoastră? mă întreabă brusc chelnerița de la Csíki Beer House.

– Comandăm deja?

– Păi cam da, mi se răspunde.

– Un gulaș, spun eu automat, și o bere pentru domnul de pe bordură. Ah, și încă ceva. Vede cineva stiloul din mâna mea?