Mă trezește șuierul vântului care zgâlțâie acoperișul. Focul arde în sobă și flăcările se luptă să răzbească printre cercurile vechi ale plitei. Cunosc soba asta, chiar dacă n-am văzut-o niciodată.

Mă ridic de sub pătura groasă de lână și-mi caut papucii. Nu-i găsesc și mă îndrept spre ușă desculță. Simt pământul gol sub tălpile mele și mă cuprinde un fior. Ușa se deschide cu greu și un val de aer rece amestecat cu fulgi de zăpadă mă lovește în plin. Marea geme în depărtare și stihiile nopții cutreieră pământul. Îmi trebuie toată forța pe care o am ca să împing ușa.

Mă uit în jurul meu și descopăr lucruri pe care îmi pare că le știu de undeva. Scăunelul de lângă sobă, o blană de oaie întinsă lângă el, puțin mai departe o măsuță de lemn, joasă, cu trei picioare, un dulap vechi, pe care meșterul pictase niște flori albastre, și-un vas de pământ înalt, cu apă, în colțul de lângă ușă. Nu știu unde sunt, dar nu mă doare nimic. Îmi ating fața cu mâinile. Din nou și din nou. Îmi simt pleoapele și obrajii netezi. Clipesc de câteva ori, îmi trec încă o dată degetele peste ochi, le simt conturul simetric, genele lungi și am un sentiment de bine. Pe masă e o ulcică de lut. O umplu și beau. Apa rece îmi taie setea.

Câteva clipe uitasem de furtuna de-afară. Iau unul dintre butucii de lângă sobă și-l pun pe foc. Strălucirea jarului îmi arde fața. Mă întorc în pat și mă bucur să adorm sub pătura aspră de lână, lângă focul care trosnește prietenos în sobă. Mă trezesc niște zgomote care se aud de-afară. Ca și cum ceva ar lovi ușa, s-ar freca de ea… Mi se accelează bătăile inimii și în locul stării de bine se strecoară teama. Dacă e cineva sau ceva care a venit să-mi facă rău? Dar dacă e cineva care are nevoie de ajutor?

Rămân nemișcată o vreme, apoi îmi adun curajul și mă duc la ușă. Din nou am nevoie de toată forța să dechid ușa asta grea, cu închizătoarea rudimentară. Înainte să disting ceva, o blană udă se strecoară pe lângă picioarele mele. Închid repede ușa și la lumina flăcărilor îl văd. E un câine mare și alb. Lățos. Mă privește ca și cum m-ar ruga să nu-l dau afară. Cum aș putea? În partea de sus a dulapului, pe o poliță, găsesc niște prosoape țesute. Iau unul și îl șterg, apoi mă uit în jurul meu după ceva de mâncare.

În afară de dulapul pictat cu albastru nu mai văd nimioc. Într-un sertar din partea de jos, învelite într-un prosop sunt trei lipii subțiri. Rup una și-i pun apă într-un castron de lut.  Mănâncă una câte una bucățile de pâine din mâna mea și mă privește recunoscător. Îl mângâi și-i spun: – Știu, tu ești Rex. Ai venit să stai cu mine. Mâine o s-o sun să-i spun că Rex n-a murit, doar a plecat, iar acum a venit la mine.  Și ea o să se bucure. Poate e  acolo la țară, singură, și a făcut focul în soba care seamănă cu asta…

Îi arăt lui Rex blana de lângă sobă, el înțelege imediat și se face covrig pe ea. Cu câinele lângă mine o să dorm liniștită. În timp ce îmi caut o poziție comodă în pat, îmi amintesc că m-am gândit s-o sun mâine, să-i povestesc despre Rex. Dar unde-i telefonul? Mă cuprinde somnul înainte să găsesc răspunsul.

Stau pe fotoliul meu vechi, lângă cartea deschisă, și mă uit pe geamul de la terasă. Blocul e spre marginea cartierului, lângă pădure, în partea de sus a pantei, iar de la etajul trei se vede orașul înzăpezit. Sub stratul de zăpadă înghețată, frunzele copacului de la fereastră atârnă ca niște  podoabe ofilite, galbene-maronii, câteva verzi… Pare că trandafirul japonez din vasul de lângă fotoliu le privește cu milă.

Ovidiu la Pontul Euxin așteptând primăvara. Întoarcerea la Roma. Apoi vara, toamna, iarna următoare și iar întoarcerea la Roma, care nu mai venea în niciun anotimp. Și ce sălbatice erau anotimpurile la Pontul Euxin. Cred că tot așa așteptase El, la Roma, să se întoarcă-n țară, iar eu îl așteptasem aici, în orașul ăsta de pe colină care fusese orașul nostru, al amândurora. Și nu se mai întorsese, chiar dacă nu-l împiedicase niciun împărat. Se-mpiedicase singur, din motive numai de el și de conștiința lui știute. Și se sfârșise acolo, înainte de vreme. În orașul după care murise tânjind Ovidiu. Dar asta se-ntâmplase demult. Între timp intraserăm într-un alt secol.

Mă odihnește să privesc pe geam în toate momentele zilei și ale nopții. N-am mai ieșit din casă de la începutul toamnei. Atunci nu știam că sfârșitul e atât de aproape, deși ar fi trebuit să-mi dau seama. Ochiul care s-a închis, tumorile care mi-au desfigurat fața, faptul că dintr-odată n-am mai putut să-mi controlez mâinile și picioarele. Căderea. Apoi spitalul, verdictul. Recidiva. Urâtă. Nu se putea mai urâtă de-așa. Și revenirea. Cine știe pentru cât timp. Nu mult. Cât să mă mai uit pe geam la iarna de-afară.

Mă bucur că el nu mă mai poate vedea. Toate lucrurile pe care le-am iubit s-au pierdut. Nu mă mai interesează nimic din bibliotecă. Nici cărțile pe care le-am citit, nici cele pe care le-am tradus. Nici măcat cărțile pe care le-a scris El și mi le-a trimis. Din toată biblioteca, doar cartea asta a rămas lângă mine. Adesea adorm în fotoliu și pierd noțiunea timpului.

E întuneric și lumina lunii cade peste orașul fără nicio lumină. Valurile se sparg de țărm și mirosul ierbii de mare se-mprăștie în aerul rece. Nu-i nimeni pe țărm. În depărtare se vede farul de la capătul digului. Mă întind pe nisipul rece și-mi ating fața cu mâinile. Sunt fericită. Regăsesc fiecare detaliu atât de cunoscut. Am plecat din camera aceea și-am lăsat totul în urmă. Și timpul l-am lăsat. Un timp nefast.

Un galop îndepărtat mă trezește din gânduri. Din nou simt teama strecurându-se în suflet. Galopul se-apropie de oraș. Îmi imaginez în jurul meu un careu de scoici care mă protejează. Și-un foc în care arde iarba de mare alungând spiritele rele. Dar n-am cu ce aprinde focul acela. Se aud strigătele de luptă ale călăreților care vin dinspre câmp. Atunci îl văd lângă mine, apărut din noapte.

• Nu te teme, îmi spune, sunt sciții. Vor ataca garnizoana romană a orașului și vor prăda casele locuitorilor fără să-i ucidă, apoi vor pleca. Fac periodic astfel de incursiuni, fiindcă zona unde trăiesc ei e foarte săracă.

Nu mă surprinde prezența lui. Știu cine este și mă bucur că nu mai sunt singură.

• Am dormit o noapte în casa ta, îi spun. Era iarnă.
• Știu că ai dormit. Aici iernile sunt grele. Sălbatice. Dar au farmecul lor.
• Tu unde ai fost în noaptea aceea? A venit un câine și i-am dat drumul în casă. Era câinele tău?
• Nu. Era un câine despre care știai tu. A venit să te ocrotească.
• Nu mi-ai spus…
• Plecasem de aici. Fără-ntoarcere. M-am întors pentru tine acum. Am reușit fiindcă nu trecusem cu totul podul.
• Vrei să spui că ai murit în căsuța aceea, singur, așteptând să te cheme la Roma.
• Nu mai așteptam de mult să mă cheme nimeni la Roma. Și nu eram singur.
• Erai cu femeia care avea grijă de tine, cu Dochia?
• Dochia plecase să-și facă o viață departe de aici, cu un bărbat tânăr, din neamul ei. În afară de asta, înainte să plec m-am desprins de toate femeile care au făcut parte din viața mea și pe care le-am cântat în versurile mele. Vorbeam despre Zamolxe. L-am descoperit aici, pe  țărmul ăsta barbar, unde trăiesc geții. El mi-a deschis drumul spre lumea aceea.
• Vorbești de lumea de dincolo de moarte?
• Da.
• De ce spui c-ai venit pentru mine? De unde știai că sunt aici?
• Când plecăm dincolo știm mai multe lucruri decât atunci când trăim în lumea asta. Știam c-ai fugit din timpul tău din cauza bolii și a morții care urma. După noaptea petrecută-n casa mea, când te-ai dus înapoi și te-ai confruntat din nou cu figura ta desfigurată de boală, cu suferințele și iminența morții, te-ai hotărât să te întorci și să rămâi să trăiești printre geți. Să fii din nou o femeie  tânără și frumoasă. Dar viața aici e foarte grea. Nu ești pregătită pentru ea.
• Tu nu poți rămâne cu mine?
• Nu mai este posibil. Ai vrea să rămân?
• Da. Am putea să trăim o viață simplă aici. Să-ți fac mâncare și să-ți traduc versurile. Să ne bucurăm de anotimpuri…
• Trebuie să ne acceptăm destinul. Nu putem fugi de el. Eu nu mă mai pot întoarce, dar tu poți veni cu mine. O să te aștept.

Noaptea e pe sfârșite și sunt din nou singură. A plecat așa cum a venit. Fără să-mi dau seama. Ultimele stele sclipesc pe cer. Stele rele. Sau poate că nu. Poate dincolo de ele….cine știe? Am ațipit pe plajă și m-au trezit pescărușii cu țipetele lor sfâșietoare. Pe nisip se văd o mulțime de scoici împrăștiate, dar nu și careul meu magic. Valurile nopții au scos la mal grămezi de iarbă de mare, iar mirosul lor putred mă trezește la o realitate cruntă.

Nu știu cum ar fi fost viața mea aici, însă mă voi întoarce acasă și-mi voi accepta sfârșitul. Oricum ar fi, undeva mă va aștepta el. Privesc în jur, cu gândul să duc cu mine câteva imagini din această călătorie. În depărtare, pe mare, plutește pânza albă a unei corăbii, iar dincolo de plajă, la baza dealului, se zărește căsuța în care am petrecut cea mai fantastică noapte de iarnă. La fereastra ei, un piersic înflorit. A venit primăvara la Pontul Euxin.