15 septembrie – întâia zi de școală. Ploaia de peste noapte se întinsese de-a lungul ulițelor și le făcuse lucioase, ca oglinda. Era, totuși, destul de cald, deși satul era pitit printre dealuri împădurite. Mi-am pus taiorul de culoarea liliacului și pantofii cu toc și m-am avântat printre glod și băltoace. Pe poarta școlii intrau, cu ghiozdanele în spate, câțiva copii cu mere coapte în obraji. Elevi. Elevii mei. Mi s-au tăiat picioarele. Am simțit, dintr-o dată, că gata, se încheiase o epocă. Nu mai aveam voie să fiu fata visătoare care aștepta primăvara cu fruntea lipită de geam. De acum eram tovarășa profesoară, un titlu care venea la pachet cu planuri de lecții, palme albite de praful de cretă și o răbdare de înger. Pe primele două le-am adoptat fără discuție. Răbdarea, însă, era altă poveste. „Răbdarea îi a mai bună doctorie,” zicea nana Raveca, bătrâna la care stăteam cu chirie, în timp ce răzuia noroiul de pe gumari. De parcă a fi profesoară ar fi fost un fel de guturai pe care-l tratezi cu ceai de pătlagină și comprese calde cu răbdare.           

Lecția de deschidere din manualul de română: „Fiul patriei,” de Beniuc. Am trecut rapid în revistă versurile. Sub frunte i se încheagă constelații… așa. Ȋn ochi poartă lumina dimineții… păi, ce altceva să poarte? Ȋn piept îi bate inima… evident, că doar n-o să-i bată crivăţul. Şi tot așa până la final. N-avem de ales, trebuie s-o discutăm, măcar în treacăt, mi-am zis. Dar nu acum, nu chiar azi. Îl lăsăm pe conducătorul iubit pentru mai târziu, când vor fi mai bine pregătiți pentru metafore din astea sforăitoare.   

Răsfoiam manualul de a șaptea, căutând ceva potrivit pentru un început evocator de emoții pozitive. Nu zicea Comenius, părintele pedagogiei, că învățătura trebuie să fie o bucurie? Pe la sfârșitul cărţii am dat de niște versuri de Labiș, o scrisoare duioasă, adresată mamei. Ce bucurie mai mare pentru un copil decât o poezie despre „o mamă grijulie și-un băiețel bălai”?

—  Copii, pe cine iubiți voi cel mai mult?                                                                    

Liniște. Capete plecate.                                                                                                        

—  Sigur aveți voi pe cineva, o persoană dragă… cineva care se îngrijește de voi neobosit, din zori până-n seară…                                                                                                  

Din banca a doua, o mână s-a ridicat timid.                                                                              

—  Spune, Tudor.                                                                                                                

—  Pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, cel mai iubit fiu al poporului.                        

Doamne, dă-mi răbdarea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, am implorat în gând.                                                                                                                                              

—  Bine, Tudor… E bine și așa. Deschideți manualul la pagina opt. Azi vom citi poezia „Fiul patriei”.

***

Eram dirigintă și printre toate celelalte îndatoriri se numărau și vizitele la domiciliul elevilor. Nici până azi nu știu cui i-a trecut prin minte o asemenea idee genială, dar, drept recunoștinţă i-am făcut, în gând, câteva urări conţinând o gamă largă de figuri de stil. Auzind unde urma să merg, Gabriel, tânărul învăţător, s-a oferit să mă însoţească. Am refuzat politicos, convinsă că era o misiune pe care trebuia s-o îndeplinesc singură, un fel de botez al focului.       

Ajunsesem deja la marginea satului. Căutam casa lui Răzvan, băiatul mărunţel și tăcut din ultima bancă, cu uniforma peticită și mânecile mult prea lungi, din care de abia i se vedeau vârfurile degetelor. Mă intrigau ochii lui curioși, dar mai ales încăpăţânarea cu care refuza să vorbească. Stătea cu spatele drept și privirea lipită de mine când predam. Nu-l striga nimeni la joacă, nu-l băga nimeni în seamă. În recreație își scotea pachețelul din traistă, două felii de pâine goală, în fiecare zi la fel. Se apropia de gardul din spatele școlii și mesteca gânditor, privind cerul. La urmă împărțea firimiturile vrăbiilor, care se îmbulzeau, se băteau pentru ele, ciripind voioase ca și cum ar fi primit cozonac, nu pâine uscată.         

M-a întâmpinat o femeie cu fața ca o scoarță de copac.                                                

—  Zîua bună, domniță! Haidați lontru, poftiți! Da’ șe v-o mânat așì? Că la noi, la țîgani, n-o mai vinit veac șìneva di pă la școală. Or te pomeni c-o fi făcut Răzvan fo prostie…               

—  Nu, nu, stați liniștită. Am venit să… adică… pentru că trebuie să… știți cum e, m-am bâlbâit eu.                                                                                                                          

Bordeiul, cu acoperiș de stuf, părea că de abia se ţine în picioare. Stătea aplecat într-o rână, ca un bătrân care n-are pe ce se sprijini. Trei găini slăbănoage scurmau prin curte. Am intrat în bucătărie. Podea de lut, un șpoiert ruginit în colț, pereţi afumaţi, blide goale. Prin ușa întredeschisă se vedeau saltelele de paie din odaia de alături, unde dormeau toți ai casei: bunicii, părinții și cei patru copii.                                                                                                                

—  Poftiți, șădeți aclè!                                                                                                        

Femeia mi-a arătat singurul scaun din casă. Pătat, unsuros, cu un picior mai scurt, dar încă ținea. Încet-încet, în spatele meu s-au strâns și ceilalți. Bunicul cu pletele cărunte strânse sub o pălărie cu borurile zdrenţuite, tatăl și cei doi băieți mai mari, mama, cu un copilaș mic scâncind în brațe. Am ezitat o clipă dar, cu toți ochii ațintiți asupra, mea m-am așezat pe marginea scaunului, ca o musafiră stângace. Simțeam că mă privesc cu neîncredere, că nu pricep ce căutam acolo. Aș fi vrut să le spun ceva care să le risipească bănuielile, ceva din inimă, ceva omenesc. Cuvintele mi se înţepeniseră în gât, ca un os care nu vrea nici să urce, nici să coboare.             

—  Auzâți, domniță, să vă spui șèva…, a zis bătrâna, atingându-mi umărul. Când o fost Răzvan mic, în clasa-ntâia… O dată, la o sărbare, la zîua lu’ republică cred c-o fost… O trebuit să zîcă o poezie…                                                                                                                               

Din pieptul femeii cu bebelușul a scăpat un suspin.                                                           

—  Șî el, nò, ca prunșii… s-o-ncurcat. Ș-atâta l-o lovit Dòmna, numa-n cap i-o dat… pălmi, pumni… șî c-o nuia i-o dat. Când s-o-nturnat pruncu’ acas, era galbăn ca șeara. Dîn zîua aia n-o mai fost șitov la minte. O zăcut aclè pă jos ș-o scheunat tătă noaptea ca un câne bătut, da’ o vorbă nu scoteai di la el.                                                                                                       

Am rămas o vreme cu mâinile în poală, fixând cu privirea lutul podelei. Femeia cea tânără legăna ușor copilul care adormise. Din curte se auzea cotcodăcitul găinilor. M-am ridicat, mi-am strâns hârtiile și m-am îndreptat spre ușă. Răzvan stătea lipit de perete, de parcă ar fi vrut să se facă una cu el. Când am ajuns în dreptul lui, am întins mâna, am vrut să-l mângâi pe creștet. Băiatul a tresărit și și-a ascuns fața în umărul mamei.                                               

—  Să vă deie Mniezo sănătate, domniță, să mai viniți pă la noi, a zis bătrâna. Că pruncu’ s-o bucurat tare că v-o văzut.                                                                                                                

Când poarta s-a închis în urma mea, am vrut să respir adânc, dar răsuflarea mi s-a împotmolit în piept. Am privit spre școală, undeva mai sus, pe uliță. Mi s-a părut mai mică decât de obicei, mai străină. Ca o casă bântuită. Mergeam agale, cu noroiul lipit nu doar de tălpi. Simţeam pe limbă un gust de fum de coceni arși.