Să fi fost pe la începutul anului1988, cînd poetul Ioan George Șeitan, de care mă apropiasem încă din prima zi a mea de cenaclist la Semenicul din Reșița, m-a chemat să îl însoțesc pînă acasă la Iosif Caraiman. Acesta nu dăduse nici un semn de viață vreme de cîteva zile și nea George se temea să nu i se fi întîmplat ceva rău. Mai obișnuia el să se autoclaustreze uneori, dar merita să ne liniștim. Încă nu îl întîlnisem pe Caraiman, eram proaspăt ieșit în lumea literară din oraș, în luna mai urma să îmi serbez majoratul. După insistente bătăi în ușa unui bloc oarecare din Cartierul Găvîndari, ne-a deschis un bărbat slăbănog, aproape ațos, cu chelie și mustăcioară subțire, cam de vîrsta părinților mei (născut în 31 martie 1948). Vădit iritat că fusese trezit din somn, ne-a invitat în locuința lui austeră, de burlac. Cafea nu mai am, ne-a informat, am băut-o pe toată, am fiert zațul ăla pînă s-a subțiat de tot. Dacă vreți o răchie de Feneș,  găsiți pe fundul unei sticle. ( Mai tîrziu, am aflat că omul era din Feneș, un sat de lîngă Caransebeș, și se fălea, pe bună dreptate, cu răchia de acolo.). L-am refuzat. Bărbosul Șeitan lua un tratament, iar mie, pe atunci – vă vine să credeți? – alcoolul îmi provoca o scîrbă mai mare decît un pipi de șobolan. Cine e copilul ăsta? s-a interesat. Ai grijă, tinere, că cu poezia nu e de glumit, mi-a spus sec după ce a aflat că sînt un nou membru al cenaclului. Băuse cîteva zile la rind, îl durea capul, nici banii nu îi strigau din buzunare, cafeau (probabil cicoare) i se sfîrșise, voia să se odihnească. Am plecat de acolo rușinat și nedumerit, cu sentimentul că am fost dați afară. Mă înșelam, omul avea o indispoziție momentană și dorea să fie singur, să își revină, senzația aceasta trăind-o la rîndul meu de nenumărate ori după ce am început să beau. Sincer, nu mi-a plăcut individul, nu l-aș fi frecventat. Faptul că a vrut să se descotorosească de mine, un puștan necunoscut, nu era condamnabil, dar de Șeitan, cel ce își făcuse griji pentru siguranța lui, părea de neiertat. Eroare uriașă! Nu peste mult timp, aveam să aflu că cei doi poeți formau un cuplu de prieteni la cataramă. Cu ceva timp înainte, plecaseră împreună la malul Mării Negre, lucraseră ca hamali în port, jucaseră poker cu indivizi pestriți de acolo, mi-au povestit aventuri de necrezut pentru acea perioadă cvasicomunistă. Mereu și-au păzit, reciproc, spatele. Nu renunțaseră nici la poezie. Doar o aveau în singe, cum se spune. Pe drumul de întoarcere la casele noastre, Ioan George Șeitan (un alt revoltat perpetuu) mi-a spus că Iosif Caraiman a avut și are în continuare un destin aparte. Nu împlinise nici un an cînd tatăl său, Ion Caraiman, luptător anticommunist, fusese împușcat mortal chiar în fața casei sale, de un pluton de securiști. Îmi amintesc că vestea m-a înfiorat și îngrijorat deopotrivă. Nu cunoșteam multe detalii despre rezistența anticomunistă din Munții Banatului, însă intuiam că e periculos ca eu, elev de liceu, să fac parte din anturajul unui asemenea om. Reputația partizanilor nu era una prea curată în acei ani. Neamul meu, fiind originari de lîngă Vînju-Mare, nu avusese nici o legătură cu rezistența anticomunistă. Dimpotrivă, erau, ca majoritatea muncitorilor din uzinele reșițene, membri PCR. La rîndul meu, fusesem făcut UTC-ist. Lucrurile nu prea se potriveau. În fine, nelămuriri ale tinereții. Nu peste mult timp, urma să mi le clarific.

L-am revăzut curînd pe poetul Iosif Caraiman la ședințele de cenaclu. Serios, rezervat, dedicat literaturii. Cum se spune pe aici, nu o fușărea.  Deși urmărit – cum altfel – în permanență de Securitate, izbutise să debuteze editorial, în 1985, la Editura Facla, cu fascicule lirice, în volumul colectiv Afinitățile izvoarelor. Scria o poezie concisă, migălos lucrată, obicei păstrat cu sfințenie. Nu am multe amintiri cu el de dinainte de Revoluție, mai ales că în ianuarie 1989 eu am fost luat în armată.

M-am întors în 1990, uimit de cele întîmplate. Se respira un alt aer, puteai spune și publica orice. Cam prea orice, aș opina acuma. Ieșind din atenția organelor (oare?), poetul Iosif Caraiman și-a început seria de cărți care l-au făcut cunoscut în literatura Banatului și a țării.

Vremurile noi și, vreau să cred, maturizarea mea ne-au apropiat. La această apropiere a contribuit și venirea pe lume a fiilor noștri, la diferență de aproximativ o jumătate de an. Mă întîlneam des cu familia Caraiman (între timp ne căsătoriserăm amîndoi), sub pretextul de a se juca împreună copiii. Profitam pentru a ne citi unul altuia ce mai scrisesem. Au fost momente minunate, pînă într-o zi cînd au hotărît să se mute în Timișoara. Mi-a părut rău, nu pierdeam numai un prieten, ci și un judecător intransingent al versurilor mele. Apropo, domiciliul timișorean îl avea pe Strada Versului. Ne vedeam, evident, mai rar. L-am vizitat cu cîteva ocazii, era dezamăgit de felul cum decurg faptele în politica și societatea românească. Tot comuniștii sînt la putere, zicea, doar că ăștia sînt mai subtili. Apoi s-a mutat în Caransebeș, referent la Casa de Cultură. Alături de colegii săi, a organizat acolo niște importante tabere literare, s-a publicat o revistă. Un accident nefericit cu motoscuterul, în timp ce mergea înspre Feneș, l-a pus pe tușă. Îmi amintesc că își cumpărase o cască profesională, mulți glumind că valorează mai mult decît motoscuterul pe care îl conducea. Tocmai aceasta i-a salvat viața. Peste ani, la o discuție întîmplătoare avută cu polițistul ce făcuse cercetarea la fața locului a acelui accident rutier, ofițerul și-a făcut cruce cînd a auzit că poetul încă trăiește, șansele fiind infime. După o destul de lungă convalescență, Iosif Caraiman și-a revenit și a continuat să trăiască și să scrie. Nu mai ieșea în lume ca înainte, păstram legătura prin telefon.

În ultimii ani ai vieții, situația de familie și bolile ce nu iartă pe nimeni, l-au făcut să apeleze la casele pentru îngrijirea bătrînilor, Glimboca, apoi Caransebeș. Însă neastîmpărul său, dar mai ales neputința de a se supune rigorilor unor astfel de instituții, l-au determinat să renunțe la acest ajutor și să se mute în casa părintească de la Feneș. (Îi plăcea să trăiască singur. Cînd era în putere, pleca zile întregi, cu cortul, la pescuit.). A ținut să moară demn, așa cum trăise. Așa s-a și întîmplat, la 15 martie 2023. Este îngropat în cimitirul din satul natal. Fie-ți țărîna ușoară, nea Iosume!

Am încropit aceste rînduri, din ce mi-am amintit și eu, în memoria unuia dintre cei lîngă care am trăit o vreme, cu care am închinat pahare pline, la tristețe și bucurie.

Pun în continuare cîteva texte din volumul CAINAMARaziliene, scris în perioada șederii sale în azil, unde a și inventat un personaj, Aziluța. CAINAMAR e o anagramare a numelui său. M-a rugat să îi scriu textele la calculator, nu ne-am revăzut să i  le înapoiez. Pînă de curînd, cînd m-am documentat puțin, îl credeam inedit. Mă bucur că l-a putut tipări în timpul vieții sale.

Postumitatea e, uneori, nedreaptă cu unii artiști.