Când  Gheorghe Tomozei începea să fie preocupat de film, era un foarte tânăr redactor, un bărbat gracil, potrivit de înalt, cu gene lungi, negre, umbroase și o privire pătrunzătoare pe care adeseori o ascundea. Ceremonios, timid și curajos, deopotrivă. Politicos și arogant, deodată. Poetic și ironic. Mare iubitor de literatură, scria din copilărie remarcat fiind de redactorii momentului, în elanul anilor de după război. Urmase cursurile Școlii de literatură Mihai Eminescu, locul unde se întemeiau prietenii și se făureau vise, locul patronat deopotrivă de statura patriarhului Sadoveanu, bântuit de geniul sacrificat al lui Niculaie din Mălini și de dirigenții cu ordine sovietice în buzunar de îndreptare a tinerimii scriitoricești către temele realismului socialist.

Trebuie că tânărul Tomozei considera la vremea aceea postul de redactor la revista Cinema numai o escală, căci el funcționa fundamental prin și pentru poezie.

Însă  lumea aceea, întâi a teatrului și mai apoi a filmului, îl fascina, era o lume aparte a facerii de iluzii. Regizori, scenariști, scenografi, operatori, actori și actrițe, toți cei implicați în mecanism, erau pentru el subiecte de curiozitate. Nu e mai puțin adevărat faptul că emoțiile lui, sângele clocotitor, copleșitoarele tulburări ale tinereții aveau să marcheze de mai multe ori intersecții mai fericite sau mai puțin fericite ale firului vieții sale cu cel al lumii actorilor. Dar ce înseamnă ”mai puțin fericite” pentru  generația care scria mult din emoție și din trăire ? Nimic.

Totul putea deveni subiect de versuri rostogolite repede, uneori prea repede către multe cărți de poezie care puteau fi atunci publicate. Editurile (ESPLA mai ales ) aveau foame de autori,  condițiile erau minimale ( în cel mai rău caz o poezie sau două care făceau aluzie la marile binefaceri ale regimului instaurat după război). În paralel cu aceste articole – cronici, relatări despre filme, de la filmări ori interviuri provocate, scrise și publicate în anii 1963-1964 ) poetul Gheorghe Tomozei făcea multe alte lucruri…

De altfel toată viața a trăit în principal din onorariile primite de la ziare și reviste, scria  aproape zilnic, și dacă nu zilnic, măcar de trei ori pe săptămână în rubrici inventate și propuse de el.  

Tomozei a scris enorm, mii de pagini,  la vremea aceea scria de mână cu o grafie frumoasă și îngrijită, acoperind fiecare bucățică de pagină, dintr-un colț în altul al foii de hârtie, de preferat din caiet dictando. El zicea că e așa econom cu hârtia dintr-un reflex al copilului sărac, foarte sărac ce fusese.

Copilul nu îl părăsise, de fapt nu l-a părăsit niciodată. (…) 

Cartea aceasta e o alcătuire pe care Tomozei și-a dorit-o.

El a adunat manuscrise, dactilograme și tăieturi din reviste într-un dosar cu coperți înflorate, cu planul clar de a le publica. Dar când lumea se schimbă, piața de carte cade, ajungi cumva la pragul sărăciei și nu mai reușești să te ridici, nu e rost de împlinit visuri.

Gh. Tomozei s-a stins într-un infarct miocardic la amiaza zilei  de 31 martie 1997, a doua zi după ce se întorsese dintr-o călătorie cu trenul, în vestul țării, la o șezătoare literară dedicată comemorării  lui Nichita Stănescu.

A fost o coincidență din acelea de-a dreptul de neacceptat, căci el  a murit chiar în ziua aniversară a prietenului lui, acel 31 martie pe care în mod ironic îl anticipase cumva într-o poezie. Acel 31 martie găsit de soartă să îi mai lege într-un fel, să mai facă un nod peste destinele lor pământești.

***( fragmente din cartea de restituiri ~Tomozei iubea filmul~, în curs de apariție la Editura pentru Artă și Literatură. Câteva fotografii din perioada de redactor a poetului la revista Cinema,1963-1965. Gheorghe Tomozei (29 aprilie 1936-31 martie 1997), alături de Mihai Iacob, Dina Cocea, Silvia Popovici, Florentina Mosora, Ștefan Mihăilescu-Brăila,Florin Piersic )