Aroma cafelei mă trezește din visare și așez două cești pe tăvița aurie, lăsând loc ibricului și zaharniței. Încerc să fac totul ca la carte, nu că nu aș ține neapărat să impresionez, ci doar să arăt că știu să fac să pară totul firesc și normal. Mă apropii de masă zâmbind. Zâmbește și ea, aranjându-și pătura deasupra genunchilor, fără să coboare din fotoliu. Rămâne ghemuită cu picioarele sub ea, trăgându-și din când în când colțul păturii sub tălpi, prin gesturi care doar mimau nevoia, pentru că erau bine acoperite. Gesturile, îmi spun, îi dădeau siguranță.

– Te servesc eu? Întreb, privind-o de data asta ca un copil care își cere jucăria.

– Da, mulțumesc, răspunse cu aceeași voce scăzută și moale ca o aripă de flutur.

În timp ce pun zaharnița și ibricul, blondul își face intrarea ca de obicei, pus pe glume, de fapt continuându-și prestația cu aceeași mimă veselă. Dar fața îl trădează cum nu se poate mai rău. Este destul de obosit. Ne amenință curtenitor cu degetul, zâmbind:

– Să fiți atenți! E foarte posibil să fie fierbinte, spune săltând din umeri, ca și cum ar fi vrut să se smulgă de pe pământ.

– Bulele alea sfârâitoare sunt ca niște fete arse de soare sau ca niște fluturi înconjurându-și propriile umbre. Pe cât sunt de aromate, pe atât sunt de imprevizibile, dar și nevinovate precum culorile toamnei, continuă blondul, așezându-se tacticos și continuând: Când frunze de argint înconjoară ibricul destinului, visul nu mai este sortit îmbătrânirii, iar orele destrăbălate vor dansa precum fecioarele lumii.

Ea zâmbește amestecând încet cafeaua, apoi prinde ceașca cu mâinile amândouă, luând câteva înghițituri și nedezlipindu-și ochii de pe țesătura feței de masă – dând impresia că este clădită pe tăcere. Înlătură încet, cu degetele tremurânde, câteva șuvițe de pe frunte.

– Mulțumesc pentru cafea! Este foarte bună. Vorbește încet, nemișcându-și ochi de pe țesătură.

– Cu plăcere! Răspund, privind-o cu o provocare limpede. Mă bucur că îţi place.

– Da, este foarte bună! Și cu aceleași gesturi, continuă să guste din cafea. Fața măslinie îi strălucea în lumina ferestrei, conturându-i pleoapele ca niște aripi, aducându-mi aminte de câteva versuri scrise cu mulți ani în urmă: străină iarbă  / păsări să vină / şi o pasăre / i-a rămas în palme.

Îmi intuiește visarea și, în timp ce așază ceașca pe farfurie, întoarce privirea către fereastră, mișcându-și pleoapele ca și cum ar frământa iluzii şi în același timp ar striga în gând către Soarele care de-o vreme, se așezase pe cortegiul nesfârșit al porților închise.

Urmărea atent drumul norilor albi ţintind printre umbre.

– Azi va fi frumos. După ce voi termina cafeaua, voi căuta un motiv să pot să plec, sau poate nu. Simt cum crește în mine un fulger, mă zgârie cu ghearele, dar n-am nicio vină. Am fost aruncați într-o groapă comună, și iată că acum, vie şi mai puțin visătoare, sunt aici, suntem aici, pierduți fiecare în noi înșine, neavând curajul trecerii apăsătoarei suferințe.

Încerc să-i vorbesc fără trup. Gândul are putere mai mare chiar decât moartea. Am păcălit-o de câteva ori, sau poate ea nu a fost definitivă, ci doar tranzitorie. Acum, a doua oară, o privesc aruncându-i în suflet osemintele trecutului. Suntem într-un câmp cu iarbă de sticlă, și noi, cu brațele întinse, ținem toate anotimpurile ca pe niște zmeie. Trecem de o râpă înaltă, atât de înaltă încât, pasările trebuie să ne ocolească. Ne oprim apoi brusc să ne curățăm tălpile de cioburi. Fețele înalță incandescență și spaimă, iar la picioare nouri pe care se odihnesc păsări și râzând, îmi prinde în păr coronițe din fulgerele toamnei.

***

De ceva vreme, o privesc cum stă adâncită cu ochii în lumina ferestrei. Cafeaua, pe jumătate ceștii, începuse să se răcească, dar nu îndrăznesc să o întrerup din visare. Profit de absența blondului, care între timp ieșise pe terasa casei.

– S-a răcit cafeaua, îngaim încet, privind-o atent, ca și cum fiecare gest mi-ar fi deschis toate porțile lumii.

Rămâne nemișcată, de parcă nici nu i-am vorbit. Privește adânc pe fereastră, nederanjată de tot ceea ce se întâmplă în jur.

– S-a răcit cafeaua, mai îngaim odată, distrăgându-i atenția  cu zgomotul ceștii în farfurie. Întoarce capul, destul de mirată de absența ei, zâmbește angelic și întinde mâna, aranjând perdeaua care fâlfâia încet, desenând linii din raze de lumină, lăsându-mă să sorb din ochii dimineții cel mai răvășitor triumf al meu.

– E frumos aici! Cafeaua e grozavă și aerul proaspăt al acestei dimineți îmi deschide drumul spre o zi frumoasă. Sper!

Ridic din umeri fără să răspund.

– Ai vist un pic în timp ce te uitai pe fereastră!

– Da, priveam ziua prin hăul nopților pe care le-am umplut cu vise spuse zâmbind. Zâmbesc și eu, în timp ce îmi fac de lucru cu aranjatul mesei, și o întreb fără să o privesc de această dată:

– Vrei să-ți arăt împrejurimile? E destul de frumos pe aici!

– Desigur, mi-ar face plăcere, dar numai în cazul în care nu te îndepărtez prea mult de la treburile tale.

– În niciun caz! Plăcerea este a mea! Știi? când eram mic, îmi plăcea să fac pe ghidul, deși nu înțelegeam prea bine atunci și nici nu bănuiam că există această profesie de fapt. De fiecare dată când aveam ocazia, și erau destule, mai ales atunci când mergeam la islaz cu vitele, și mai fac o paranteză, eu nu aveam cu ce să merg, dar eram nelipsit din ceata de copii păzitori. Acolo în islaz, la marginea pădurii, ne construisem un fel de căbănuță din bucăți de lemn și nuiele, care avea și demisol. Săpasem cam jumătate de metru în pământ, ce mai, adăpost în toată regula. Atunci explicam fiecăruia, fabulând desigur de cele mai multe ori, unde ne aflăm, povestind de un tărâm dintr-o poveste și dând fiecăruia un nume și o atribuție.

– Bine că știu la ce să mă aștept, spuse zâmbind. Măcar știu că mă vei pune undeva pe un tărâm, așa cum spui, dar te-aș ruga, mai ușor cu fabulațiile. De data asta chiar râde, nedezlipindu-și privirea de la fereastră. Probabil, la fața locului te vei gândi și la un nume, nu?

– Firește! Te voi așeza cu siguranță într-unul dintre tărâmurile viselor târzii, sau în tărâmul cu iluzii, acolo unde stropii de ploaie au aripi și fluturii nu mor niciodată. Cât despre nume, mă gândesc să-ți spun, dacă tot suntem pe acest tărâm, Fata din vis.

Râde din nou, privindu-mă de această dată ca și cum i-ar fi milă, cu privirea aceea care rostește: Săracul de el! Ăsta chiar parcă ar fi de pe altă planetă. Apoi continuă:

– Îmi place jocul! Povestești frumos și asta mă face destul de curioasă. Chiar îmi doresc să vizitez tărâmul pe care, cu siguranță, cândva, am locuit.

– Porțile sunt deschise, îi spun, întinzând brațul drept, arătând ușa de la ieșire. Mă voi așeza pe scaunul din dreapta, voi lua microfonul și voi prezenta fiecare obiectiv pe lângă care vom trece. Itinerariul va fi destul de întortocheat și, de aceea, te voi ruga să-ți pui centura de siguranță.

Râde din nou, ridicându-se încet.

– Nu am aparat de fotografiat! Mă gândeam că obiectivele pe care le vom vizita merită imortalizate.

Nu este cazul, frumoasă fată! Fiecare obiectiv își va spune povestea și, pentru un zâmbet, îți va face cadou un stick în care să fie prinse frânturi ale trecerii prin timp. Deschid ușa, îmbiind-o cu un fel de plecăciune. Iese zâmbind, aranjându-și cu grijă șuvițele de păr de pe frunte. Blondul, care încă mai zăcea pe terasă, ne întâmpină cu umorul deja știut. Chiar dacă ar fi în cel mai mare impas sau după cel mai crunt prăpăd, blondul tot ar găsi ceva care să te înveselească.

– Bună dimineața, Soare! Primește cu lumina ta aceste suflete în împărăția zilei abia începute și dă-le lor, azi, bucuria împăcării, precum și ei vor da lumii acesteia turte de floarea-soarelui în amurg. Pace vouă! și mă gândesc cu tristeţe că voi rămâne mai departe singur pe această terasă cu scândurile putrezite, unde cafea nu mai e, țigări mai sunt puține, dar voi împărți singurătatea cu mine însumi, privilegiat de incertitudinea desfrunzirii acestei toamne minunate. Amin! 

– Soarele să te binecuvânteze, spălăcitule! Lăsăm ţie în pază tărâmul acesta, cu aproape cinci sute de metri pătrați de grădină, plus dependințele în care este inclusă și minunata terasă de care profiți chiar acum. Și nu deschide porțile decât atunci când vei auzi glasul mierlei în amiază, sau doar atunci când clopotele bisericii din sat vor arunca limbile ca niște curcubee peste liniștea grădinii.

– Sau doar atunci, intră și ea în joc, când vom trimite rând pe rând, de la marginea pădurii, buzdugane cu flori de iasomie.

– Mergeți fără grijă, fii ai toamnei!  Voi fi aici, ascultându-vă rugile, continuă blondul, făcând o reverență copleșitoare.                                                       

Coborâm împreună treptele și ne îndreptăm spre drum, într-o linişte pe care nu o mai simțisem de mult. Era veselă, ochii îi străluceau frumos și limpede.