De fapt în viaţa mea nimic nu avea să apară întâmplător. Nici măcar seara aceea tulbure în care un coleg de şcoală primară încerca să mă iniţieze în tainele sfinte. Mă chemase în cămăruţa lui dintr-o magazie de bărci de pe malul Begăi, aprinsese o lumânare şi deschisese o carte de rugăciuni, mică şi rufegită. Lucrurile nu mi se aşezau clar în minte, erau noutăţi pentru mine, vag ştiute din auzite în treacăt, „Iisus”, rugăciune, bunătate, „Tatăl Nostru”… Nu se legau, mă impresiona mai degrabă atmosfera aceea intimă decât taina în sine. N-am înţeles nimic, dar nici nu am uitat nimic. Poate vorbele, nu şi starea, reculegerea. Mama nu era credincioasă practicantă, îşi avea propriile momente de evalvie dar şi le consuma în intimitatea ei, nu mi le împărtăşea şi mie. Cristina, soţia mea, de asemenea, îşi cumpăneşte efluviile mistice. Cu toate acestea, nici în drumeţiile copilăriei, nici mai târziu, nu aveam să ocolesc lăcaşele de cult, mănăstirile, ba din contră, le căutam cu o sete ce-și are izvorul, poate, tocmai în acel moment de odinioară.

Ce poate fi mai palpitant decât o vacanţă de Paşte la Agapia? Smaranda, fiica mea, avea  vreo trei ani când ne apucase pofta să facem drumul cel mare. Să ajungi în preziua evenimentului într-un sat sufocat de lume şi să ai pretenţia unei odăi încălzite, a unui locşor să pui capul pe pernă era atunci o dovadă de impertinenţă. Nu erau locuri la han, unicul pe atunci, în arhondaric, prin chiliile călugăriţelor, sau cum se numeau căsuţele lor de poveste, mici şi înflorate, nimic, nimic. O luăm la întâmplare pe o uliţă ce dădea spre Agapia din deal şi întrebăm la o poartă dacă… Femeia ne cântăreşte din priviri, mai că ne-ar da crezare, dar prea suntem tineri, ei, dacă n-au unde să-şi adăpostească fetiţa… Mda, zice aş avea să vă găzduiesc numai că eu trebuie să plec la bărbat la Piatra Neamţ şi o să vă rog să daţi dumneavoastră boabe găinilor şi curcilor, vă las şi lături pentru porci, iar Lăţunaş, câinele s-o descurca cu niscai oase… Vreme de o săptămână  am avut cel mai plăcut spaţiu de cazare din câte am cunoscut vreodată. Pentru că trăiam în cel mai autentic decor moldav, beciul era plin de varză acră şi vin, la Humuleşti am cumpărat o jumătate de miel şi am umblat cu el după noi pe la celelalte mănăstiri, Neamţ, Secu, la Cetatea Neamţului, ouă ne dădeau găinile… Acel Paşte avea să fie unic, mai cu seamă în fiorul răspândirii luminii în accentele solemne ale măicuţelor ce intonau „Hristos a înviat” în aerul îngheţat al incintei mănăstireşti care izbucnea ca un vulcan în tării…

Aveam să petrecem multe vacanţe la mănăstiri, după cum nu ratam nici o biserică, nici în ţară, nici aiurea. Mă impresionaseră Mathyas templom la Budapesta, Stephansdom, la Viena, cea mai înaltă biserică gotică din Europa, de la Ulm, Notre Dame şi Sacré Coeur din Paris, prima prin vechime, cea de-a doua prin aşezare, au mai fost şi altele. Dar lovitura de graţie avea să mi-o dea catedrala San Pietro din Roma, unde aveam să mă simt ca o furnică prospăt călcată de un elefant.

Am filmat în multe biserici, ortodoxe ori catolice. În primele căutam căldura imaginii omeneşti, priviri, gesturi, lumini, înţelesuri (Mehadia, Jolt, Margina, Săraca, tragedia spulberării la Svinița), la cele catolice forţa, puterea, transcendentul, văzduhul colorat de savante vitralii (Domul din Piaţa Unirii, biserica Millenium din Timişoara). O dată, însă, am avut şansa să le aşez alături. Poate părea curios. Aniversam și comemoram totodată nişte ani de la Revoluţia timişoreană şi gândisem să transmit în direct, pe TVR 2, concertul cu „Recviemul” de Mozart de la Domul din Timişoara, interpretat în memoria martirilor oraşului. Pentru „Lacrimosa” filmasem pietrele memoriale din Cimitirul Eroilor, peste care va „curge” numele celor decedaţi. Nimic mai simplu, mi-am zis şi am pornit entuziast să fac pregătirile. Numai că… datorită antenelor de radio, care existau în acea vreme în apropiere de centrul oraşului, pe câmpul unde acum s-a construit Iulius Mall, ne deranja un moar accentuat, care atenua calitatea imaginii, distrugea emoția momentului. Ce era de făcut? Singura soluţie, pentru a păstra caracterul monumental al evenimentului, era să strămutăm concertul într-un alt lăcaş reprezentativ, care era Catedrala. Eram întrebat: cum o să cânte instrumente muzicale într-o biserică ortodoxă, în care, se ştie, e îngăduită doar vocea umană? Nu ştiam, de acea am solicitat o audienţă Înalt Prea Sfinţiei Sale, dr. Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului. M-a primit cu aceeaşi căldură ca şi cu alte prilejuri, a ascultat atent, a înţeles dilema noastră, scopul nobil al inițiativei şi ne-a dat îndată binecuvântarea. Spirit ecumenic, învăţat de elită, deschis spre lumea de astăzi cu înţelegere şi înţelepciune, acesta a îngăduit „sacrilegiul” cu convingerea că înfăptuim un act de generozitate şi pioşenie ce transcende credinţe şi cutume, un gest care trebuie făcut cu dărnicie şi dragoste. Mai cu seamă că, în sine, iniţiativa noastră avea în ea ceva ce îmbina profesionalismul cu aventura, care mergea până la inconştienţă. Pentru că nu ştiam de fapt la ce efort ne înhămam. De la nevoia de a încălzi la propriu uriaşa incintă, eram totuşi în final de decembrie, până la aducerea de la Televiziunea centrală a unui camion cu lumini, pentru a risipi orice umbră, până în înalt, spre chipul Pantocratorului, însoţit de sunetişti, care trebuiau să capteze sunetul şi să-l izoleze de ecouri, până la un regizor de producţie care mai trăise asemenea momente şi ştia cum să le dirijeze. Printr-o fericită coincidenţă acesta avea să fie Alexandru Căpuşneac, un veteran al Televiziunii Române, bună cunoştinţă din colaborările anterioare la „Cântarea României”.

Odată pregătirile încheiate, se apropia ora transmisiei. În ultima clipă renunţ la şansa de a prezenta în direct concertul, obosit și covârșit de emoţie, îi cedez onoarea lui Ionuț Groza, care avea o voce profundă, bine impostată, şi mă retrag pe un scaun lângă domnul Căpuşneac privind cum imensa incintă se umple de lume. În primele rânduri, pe scaune, notabilităţile, cu Înalt Prea Sfinţia Sa în frunte, primarul Ciuhandu, alte personalităţi politice, culturale, şi lume, multă lume, în picioare. Curând nu mai aveai unde să arunci un ac. Suprapunerea la milimetru a muzicii cu imaginile din „Lacrimosa” a fost deosebit de emoţionantă.

Ori de câte ori pătrund în penumbra catedralei îmi amintesc feeria luminilor şi zâmbesc ştiind că în icoanele acelea, ce te privesc cu înţelepciune, se află mereu un nou început al unor dialoguri despre om, ființă, voință și determinare, despre rostul fiecăruia dintre noi pe acest pământ.  

Poate erau răspunsurile la nelămuririle mele de copil ce nu înţelegea cuvinte pe care viaţa nu i le aşezase încă în faţă.

(Fragment din volumul autobiografic, în curs de apariţie,  „Viața în opt săptămâni”)