Viorel Marineasa nu este un scriitor confortabil. Nu scrie pentru a delecta, nici pentru a se face plăcut ca autor, ci pentru a provoca conștiințele. Cel mai recent volum de proză care-i poartă semnătura – Vederi din Timișoara, proză scurtă, Editura Junimea Iași, 2026 – o demonstrează, cum s-ar zice, cu asupră de măsură. Afundarea în lectura volumului este un risc pe cont propriu pentru cititor, mai ales dacă acesta s-a așteptat la o călătorie la pas prin Timișoara de acum ori de mai de demult, cu sau fără ghid, documentată sau ficționalizată; și dacă a avut o atare așteptare, n-a fost inspirat, pentru că antecedentele autorului (selectiv integrate în substanța volumului, de altfel) nu îndeamnă la așa ceva. Lectura este solicitantă, ea nu-ți pune în față o Descriptio Timisiensis, ci o disecție a corpului imaterial al acestei urbe incompatibilă cu ea însăși și, tocmai prin aceasta, fascinantă. Dacă este cineva tentat de comparații, poate încerca, eșecul e garantat: m-a ispitit comparația cu Memoria focului, dar Marineasa nu e Galeano, ci Marineasa, Timișoara nu e Montevideo (cum nu e nici Mica Vienă, pentru că apelativul mic, klein, kicsi, mali nu-și are loc lângă numele urbei de pe Bega), iar scriitura se diferențiază precum savarina de sarmale.

Volumul este și nu este unul de proză: când simți că te-ai așezat într-o logică a lecturii unui cvasiroman, autorul îți trage preșul de sub picioare și, până să te dezmeticești, trăiești senzația că, de fapt, citești cronica la carte… sau un exercițiu de teoria literaturii, având proza drept studiu de caz… sau note de curs, sau fișe pentru un viitor documentar. Dar nimic nu e strident, toată această multidimensionalitate are un firesc al ei, o savoare ideatică care te face să-ți spui după fiecare pagină citită: Dacă am ajuns până aici, mai citesc puțin. Suprearealism? Mai degrabă infrarealism, o cufundare în universul cuantic al realității, în care particulele nu mai sunt particule, câmpurile nu mai sunt câmpuri și toate pot fi toate celelalte – ca într-o hologramă. Un titlu precum Celălalt e unchiul, celălalt e nepotul te bruschează spre relativism. Respiri când ajungi la Taclale, doar ca să descoperi că nu e nici agora, nici șezătoare. Dicasterial se vădește a fi nu un edificiu, ci un personaj și, simultan, o mașină a timpului croită să înainteze printr-o istorie și o geografie cu geometrii variabile. Uica Ghiță e o stare, Crima reprezentativă poate fi receptată, la o adică și ca o stație de troleibuz, Arpentaj și topofobie pare nu un instantaneu metareportericesc, ci mesajul la care s-a gripat mașina de cifrat Enigma. Să începi Cartea funciară cu O măsea stricată la 1884, lui Nostradamus nu i-ar fi trecut prin gând nici primit în partid. Când poposești la Despre Banat în registru normal știi, deja, că încă nu ești în siguranță – dar te relaxezi când ajungi Să bei șampanie din pantoful secretarei lui Teohari Georgescu, pentru că știi că autorul te-a pregătit pentru orice. Nema problema, cu adevărat! E suficient să citești și o singură pagină să realizezi că toate acestea fac parte din arsenalul cu care autorul destructurează realitatea pentru a-ți aduce la lumină rostul ei, liniile de câmp valorice, cuanta de eternitate din efemeritate.          

Da, Viorel Marineasa nu este un scriitor confortabil. Dar tocmai asta îl face un scriitor de forță. Și tocmai asta te face pe tine, cititorul, parte a povestirii.

(* Volum lansat la ediția Bookfest Timișoara 2026