Maria Dobrilă

Maria Dobrilă

(fragment din romanul ,,+40”)

– Mie nu mi-a plăcut școala, dar am trecut bacuʼ. Pun pariu că nu mai știi nici cum mă cheamă, de-aia l-am scris aici pe ecuson. Mi se zicea Mary, așa mi se zice și acum. Îl scriam cu două puncte pe y, până când fetele m-au făcut țărancă proastă și incultă. Îmi plăceau punctele alea cum stăteau cocoțate ca găinile pe creangă. Aveam și eu la sat un pom d-ăsta cu găini, ale dracului hoară, nu intrau în coteț decât iarna, zicea buna, fie iertată, că erau gingașe, mențineau curățenia. Mie mi se păreau doar proaste, că se găinățau una în capul ăleilalte. Cam cum făceau și colegele noastre în clasă. (…)
…Casa mea de la sat am transformat-o într-o pensiune. Fac agroturism. Vine orășeanul cu trupa de kinderi să mulgă vaca, ține-te, nene, de ugerele ei și dă-i bătaie! Ăia mici ies transfigurați din grajd. Dacă se mai și balegă Coana Mare, cum îi zic eu vacii, orice joc cu monștri e o nimica toată. Vor să se plimbe cu căruța? Foarte bine. Îl înhămăm pe Zoli, iar ăi mici doar trebuie să pocnească din bici, că au și pornit. Are un demaraj Zoli ceva de speriat, își mai dezmorțește și el oasele bătrâne. La intervale neașteptate, îi gazează pe domnișori, iar când ridică și coada încă falnică să mai scape de niște kilograme, copilașii deja au subiect de like-uri un an întreg, însă nu-i niciun bai, că e totul bio. Cel mai fălos pare să fie Zoli iarna, când trage șirul de săniuțe. Din vârful dealului, smartphoniștii o iau la vale numai în chiote, curat Coșbuc! Pe urmă, la prânz, halesc ce n-au gândit: jumări, măieș, sângerete, tobă, clisă, cotoroage, șuncă, cârnați, ba unii se luptă cu inelele de ceapă roșie sau albă, cu hreanul făcut cu iaurt și-un strop de miere ori chiar cu mujdeiul al cărui miros se simte de la vreo patru metri. Mai aleargă ce mai aleargă prin ocol, sperie rațele și găinile din îngrăditurile lor, dar când îi iau curcanii la rost, o zbughesc drept în baie, se spală pe mâini și revin zâmbitori la masă. Ciorbă, friptură de porc, de pasăre, de iepure, fetele plâng când află că pe platou e chiar unul dintre iepurii mângâiați pe urechi de dimineață, băieții le filmează, trimit filmulețe cu zâmbetul larg al lui Zoli, cu ugerul Coanei Mari, cu mărgelele învinețindu-se ale curcanilor și cu tot ce e pe masă. În câteva secunde, telefoanele clipocesc turbate, zici că-s vulcanii noroioși, probabil că prietenii lor ar veni și ei de îndată, părinții îi ceartă și-i amenință cu confiscări. Toți se liniștesc, gândindu-se la un somn obligatoriu, când vin plăcintele cu mere, cu brânză și două feluri de prăjituri cu cremă. Din fiecare fel coc minimum două tăvi, să n-am vorbe, că toți așteaptă cu ochii dilatați, zici că-s la țircus. Ăi mici se bagă și la lucru, cică-s asistenți, iar vreo trei comentează și filmează, îs vlogări sau cum drac i-or chema, pun pe net ce filmează și unii îi urmăresc, zici că îs cam tra-la-la. Iau merele din lădiță sau din pom, cum e anotimpul, le spală, le curăță de coajă și le dau pe răzătoare. Dacă-și ciupesc vreun deget, reacțiile urmăritorilor sunt turbate. La fel fac și când ăștia, realii, beau sucul rămas în vailing după ce am pus răzătura lor pe foaia întinsă cu sucitorul. După ce scot prima tavă, iar filmări, iar comentarii ca pe stadion, nici nu apuc să tai bine ce-i în tavă, că trebuie să o pregătesc pe următoarea, așa de înverșunați îs ăi mici. A doua zi o iau de la capăt. Și uite-așa trece viața mea minunată, cu mâncăruri și prăjituri!