S-au împlinit, iată, la 16 martie anul acesta, 10 ani de la trecerea în neființă a scriitorului Gheorghe Zincescu din Reșița, (născut la 4 septembrie 1946, în comuna Gheorghe Lazăr, județul Ialomița). Poet și prozator, membru al Filialei din Timișoara al Uniunii Scriitorilor din România. Despre opera sa literară s-au pronunțat de-a lungul timpului diverși confrați de condei, eu nedorind acum decît să vi-l înfățișez așa cum l-am perceput eu în diferite ipostaze cotidiene.

L-am întîlnit, ca pe mai toți scriitorii reșițeni, în toamna anului 1987, cînd am început să merg la Cenaclul Semenicul. Un ins sobru, rezervat, cumpătat în vorbe și gesturi. Nu se hazarda, nu epata, nu avea nimic din cabotinismul juvenil ori exaltarea altora. Bărbat atrăgător, genul sportiv, cu o expresie oarecum misterioasă. Știa să asculte, iar cînd deschidea gura te uimea prin complexitatea culturii sale, prin argumentația amplă cu care își susținea ideile. Am fost surprins să aflu că nu absolvise studii filologice, ci tehnice. Părea paradoxal pentru mine cel de atunci, ca un inginer, licențiat al facultății de Mecanică din Timișoara, să fie așa bun cunoscător al domenilor umaniste. Debutase în 1981, cu volumul de povestiri Arșița amiezii, la Editura Facla, urmat imediat de un volum de poeme, Țara de foc, întîmplări și prundișuri, la Editura Eminescu. Cîștigase, cam în același timp, concursurile de debut ale celor două edituri, situație rar întîmplată. Îmi amintesc că era o încîntare să îl ascult, chiar dacă uneori cele auzite mă depășeau. Avea o cursivitate și o limpezime a discursului, specifice unui experimentat orator.

Nu am fost, pînă în ultimii ani ai vieții sale, prieteni. Eu îl respectam, el îmi arăta o simpatie deschisă, binevoitoare. Poate a fost de vină și diferența de vîrstă dintre noi ori alunecarea mea într-o boemă căreia nu i s-a alăturat niciodată pe de-a-ntregul. Conviv plăcut, băutor de atmosferă și conjunctură, nu l-am văzut exagerînd cu licorile tari, așa cum o făceam adesea unii dintre noi. Dealtfel, a și dispărut vreme îndelungată din cenaclu, prins în invenții și inovații tehnice de tot felul, unde am înțeles că excela. Totuși nu a abandonat scrisul, publicînd și alte volume. În ultima parte a existenței sale, a reînceput să participe cu sîrg la viața literară și de cenaclu a Reșiței. Părea hotărît să recupereze ceea ce pierduse adîncindu-se în proiectele tehnice. Scria regulat, a publicat o nuvelă și amplul roman, Proprietăți în Paradis, care, zic eu, rămîne cartea sa de referință.

Mare iubitor de cîini, venea, joi de joi, la Casa de Cultură din Reșița, la ședințele Cenaclului literar Semenicul, însoțit de bichonul său, Rocky, devenit cu timpul și el membru al susnumitului cenaclu. Patrupedul avea scaunul său, lăngă stăpîn, unde stătea cuminte și asculta lecturile. Uneori, poate cu mai mare atenție decît noi, bipezii. Singurul pe care îl lătra era Gheorghe Jurma, căci nu se suportau reciproc, din motive independente de înțelegerea noastră de bieți (ne)muritori. Cățelul îmi era așa simpatic, deși nu sînt ahtiat după animale, încît i-am și dedicat o povestioară, după lectura căreia nea Gigi Zincescu a exclamat: Vezi, Rocky, eu nu m-am învrednicit să îți dedic nimic, a făcut-o în schimb Costel! Mulțumește-i, că așa e frumos! Bine educat, Rocky a dat din coadă altcumva decît o făcea de obicei.

Într-o zi, cu cîțiva ani înainte de grăbitu-i sfîrșit, Gheorghe Zincescu mă i-a de o parte întrebîndu-mă dacă nu vreau să îl însoțesc, la sfîrșitul săptămînii, la casa părintească din Carani, județul Timiș. M-a surprins atîta apropiere dintr-o dată. Știam că mă îndrăgea, însă nu mă așteptam la o asemenea propunere. Recunosc, a crescut pipota în mine, cum zice olteanul. Avusesem senzația că sîntem colegi de condei și atît. Nu ne vizitaserăm, nu băuserăm nimic numai noi doi. Doar în ambiața literară. Vin încîntat, i-am răspuns. Știi, îmi spune, soția e plecată la fată, în străinătate, și nu am cu cine îl lăsa acasă pe Rocky. (Aiurea, îl lua mereu cu el!). Acolo, la sat, am o vie, trebuie să o stropesc cu piatră vînătă. O sa te rog să ai grijă de cățel, că vine lîngă mine și soluția aia e toxică. M-am mirat, Rocky putea fi închis în casă pe parcursul operațiunii, doar era obișnuit să stea singur în vreme ce stăpînii mergeau la serviciu.

În fine, ajungem la sat, liniște de pustă bănățeană, aer proaspăt. Ne așezăm sub o boltă de viță de vie, bem, tăifăsuim, Rocky doarme alături. Nea Gigi îmi mărturisește că, din anumite cauze regretabile, nu mai călcase în acel loc de zece ani. Îi fusese dor, se bucura că neînțelegerile luaseră sfîrșit. Un pahar, o vorbă, timpul trecea. Vine a doua zi, mă duce prin împrejurimi: un fost castel, acum în paragină, ales pentru o parte din acțiunea romanului în lucru…Mai trece timp. Bine, dar via cînd o stropiți? îl chestionez eu nedumerit. Fii serios, îmi răspunde, nu pentru vie am venit eu, am venit fiindcă nu mai fusesem de mult și mă leagă de aceste locuri amintiri dragi. Nici pe tine nu te-am invitat să îl ocrotești pe Rocky, ci fiindcă voiam să petrec niște zile aici, cu un om ce nu are obiceiul de a se contrazice întruna, așa cum o fac mulți dintre amicii mei. Mai ales cei cu care am avut legături profesionale. M-am simțit așa flatat că aș fi dat din coadă dacă aveam.

Am revenitla Carani și peste o săptămînă, a fost stropită și via, ne-am spus alte povești. Atunci, am descoperit un Gheorghe Zincescu altfel decît cel din joile literare. Aș strica farmecul întîmplării dacă aș încerca să îl caracterizez prin unul sau mai multe adjective. Îndrăznesc să cred că acele două deplasări la țară ne-au apropiat cum nu o făcuseră anii de cenaclu de dinainte.

Din păcate, nu peste mult timp, scriitorul s-a îmbolnăvit. Greu de închipuit că omul acela de 70 de ani cu care eu, destul de tînăr pe atunci, nu aș fi cutezat să mă iau la trîntă, a sfîrșit în doar cîteva luni. Ne-a părăsit în 16 martie 2016. Începuse, în forță, un nou roman. Din fragmentele citite, ar fi fost opera sa de căpătîi. A rămas neterminat. O anume demnitate a bolii l-a determinat pe Gheorghe Zincescu ca, în ultimele luni ale vieții, să refuse expunerea public. Totuşi, a răspundea la telefon cîtorva apropiați. M-am numărat printre ei, ceea ce mi-a întărit convingerea că m-a considerat prieten. Pe lăngă suferința nespus de mare a familiei, nu e de trecut cu vederea nici suferința lui Rocky. După moartea stăpînului/prietenului său, acesta a fost o vreme paralizat. Și-a revenit cu greu, părăsind și el această lume în urmă cu niște ani.