(fragment)

Era în revărsat de zori când am lăsat în urmă Aakra și am apucat drumul pustiului. Renunțasem să trec marea, să plec spre Keyshra; mi-am dat seama repede că ar fi fost o mișcare mult prea previzibilă. În port ne-ar fi căutat prima dată soldații lui Leander. Acolo alergau toți fugarii, în speranța să se urce pe vreo corabie. Și tot acolo erau prinși.  Nu s-ar fi așteptat însă nimeni ca două fete tinere, dintre care una grav rănită, să plece singure prin deșert. Nici să facă ce aveam eu de gând să fac. Până în momentul în care am încălecat, îmi doream doar să scap dintr-o situație înnebunitoare și să fug oriunde, fără să las urme; acum, pe măsură ce înaintam, un plan începea să încolțească în mintea mea, să prindă un contur tot mai limpede.

Nu aveam dreptul să fug, pur și simplu.  Eram prințesă de Aakra prin naștere. Rangul meu însemna datoria față de Aakra; numele meu răsuna pe străzi, scandat în gura mare de nobili și oameni simpli deopotrivă. Reprezentam speranța celor care se revoltau împoriva lui Leander pentru mine, se lăsau arestați pentru mine, mureau pentru mine.

Oriunde mergeam, nu aveam dreptul să caut doar siguranță de moment și un pat moale; trebuia să caut ajutor pentru Aakra. Am pornit, așadar, spre nord. Intenționam să traversez Ținuturile Aride pe traseul caravanelor, alături de vreun grup de negustori de mătăsuri, să trec granița în Dalwar și să cer azil la curtea regală din Cassim. Oficial, Dalwarul încă se afla în relații prietenești cu Aakra. Dar, după întâmplările recente, culminând cu jignirea publică a ambasadorului Lucius Malin, era de așteptat să se instaleze o oarecare răceală între cele două regate. Puteam folosi asta în avantajul meu.

Tot în avantajul meu era și faptul că Lydia Cassio se trăgea din Dora Rhiannon, prima regină încoronată a Dalwarului.  Lydia, ultima prințesă Cassio, moștenitoarea a două regate și cea mai frumoasă femeie din întregul Sud. Aveam multe în comun, eu și ea. Prin vinele amândurora curgea sângele nobil al lui Ronan, dar și cel fierbinte, sălbatic al Esmelei. Nici una dintre noi n-ar fi trebuit să fie regină. Amândouă eram ultimele din neamul nostru. Iar ea trecuse deja prin ce treceam eu acum și supraviețuise.

Orfană din fragedă copilărie, folosită ca pion de către diversele facțiuni de la curte în sângerosul război civil cunoscut mai târziu ca Războiul Prințesei, luată în custodie când de unii, când de alții, mereu în pericol, mereu cu asasini pe urme. Ascunsă într-o mănăstire la unsprezece ani, de unde a scos-o un an mai târziu Damon, marele învingător, care a urcat-o pe tron și apoi a luat-o și de soție, încoronându-se pe sine ca rege.Lumea spunea că făceau o pereche bună.

Pe Damon nu-l cunoșteam foarte bine, dar auzisem destule cât să-mi fac o părere. Se spunea că era un individ ambițios și lipsit de scrupule; și-a cucerit tronul cu sabia în mână, în urma unei rebeliuni împotriva lui Lynceus al III-lea, tatăl Lydiei. Căsătoria cu tânăra prințesă a însemnat o ascensiune amețitoare pentru el; se spunea că a fost o căsătorie din dragoste, dar toată lumea știe că interesul primează în cadrul căsătoriilor de acest fel. Tot interesul l-a făcut să caute în Aakra o mireasă pentru fiul său. În ciuda piedicilor lui Leander, prințul Zathor și cu mine rămâneam logodiți; mai mult, aduceam acum un regat întreg ca zestre. Cu moștenirea mea și a lui, aduse laolaltă, aproape că reuneam vechiul Siramas sub același sceptru, după mai bine de o mie de ani. Damon nu putea rămâne indiferent la o asemenea ofertă. Da, era un plan îndrăzneț, iar reușita lui se baza exclusiv pe cât de bine mă pricepeam să-mi pledez cauza. Nu aveam ambasadori alături de mine care să vorbească în numele meu, nu aveam protecția unui rege care să mă pună la adăpost de eventuale neplăceri. Mă aflam pe cont propriu; doar eu și limba mea ascuțită.

Și, în curând, aveam să-mi pierd și ultimul prieten adevărat.   

Așa cum bănuisem de la început, Loanna nu a rezistat drumului călare prin deșert. Doctori nu am întâlnit în goana noastră, iar negustorii în compania cărora călătoream, deși m-au ajutat să îi bandajez rănile și i-au dat să înghită un sirop tonic de prin bagajele lor, nu au știut ce să îi facă mai mult. Doar unul dintre ei, un bărbat mai vârstnic, mi-a atras atenția că fata avea spinarea frântă și că măduva îi fusese vătămată din cauza poziției pe cal. Nu o puteam salva. După două zile, a făcut o febră puternică și s-a stins în brațele mele în a treia, fără să mă recunoască.  Am îngropat-o sub nisipuri. Mai bine așa; pământul ar fi fost mult prea greu pentru pieptul ei fragil…

* * *

După ce am traversat Ținuturile Aride, negustorul cel bătrân m-a ajutat să vând calul Loannei și o parte din bijuterii, la prețuri bune și cu discreție maximă. Și-a dat seama cine eram, de ce fugeam; probabil a mirosit un câștig, sau pur și simplu îi era milă de mine, nu știu să spun. Cert e că m-a ajutat, fără să pună prea multe întrebări. Tot el m-a pus în legătură cu lord Marko, unul din înalții diplomați dalwarieni care părăsiseră Aakra furioși cu patru luni în urmă; era client fidel al său, mi-a zis, primul pe care voia să-l viziteze. Nu îl deranja să îi ducă și o scrisoare de la mine, împreună cu marfa promisă. I-am mulțumit, oferindu-i în dar un inel. Lord Marko a venit chiar a doua zi să mă vadă la han. I-am spus tot ce era de spus; a înțeles de îndată dincotro bătea vântul. După alte două zile, intram pe porțile palatului regal din Cassim.  Spre surprinderea mea, nu l-am văzut pe regele Damon. Numele lui nici măcar nu a fost pomenit. În schimb, am fost condusă către apartamentele reginei.

Lydia de Kunme și Dalwar era o femeie înaltă, dreaptă, subțire, înveșmântată în mătăsuri negre și stacojii; avea o siluetă plăcută, iar părul castaniu, ridicat pe ceafă, dezvăluia un gât elegant și cercei grei de aur care îi atârnau din urechi. Dacă aș fi văzut-o doar din spate, aș fi jurat că nu era cu mult mai în vârstă decât mine. S-a întors însă degrabă și a venit să mă întâmpine; i-am văzut atunci obrajii scofâlciți, crețurile adânci de pe frunte, cutele din jurul gurii. Recunosc, am avut un moment de șoc. Femeia asta, o frumusețe atât de vestită în patru regate, îmbătrânise înainte de vreme. Părea bolnavă, măcinată de griji, cu un zâmbet crispat pe buzele subțiri.

‒ Oh, draga mea… Ești doar un copil! a exclamat ea, privindu-mă cu atenție.

Cuvintele ei aproape că m-au dezarmat. Nu mă mai tratase nimeni ca pe un copil de multă vreme. Nu mă simțeam ca un copil. Acasă, în Aakra, regele și consiliul mă vedeau ca pe o amenințare ce trebuia eliminată cu orice preț. Lordul Marius condusese o revoltă în numele meu, se lăsase dus la eșafod în numele meu. Oameni de nădejde mureau pentru mine, în speranța că eu aveam să ofer regatului ceva mai bun decât Leander. Și iată că Lydia mă primea ca o mamă grijulie, observând tinerețea mea înainte de toate; asta mă făcea să vreau să mă prăbușesc plângând în brațele ei, să las în sfârșit toată groaza și încordarea acumulate în ultimele luni să se scurgă din mine în chip de lacrimi. Aveam nevoie de asta. Aveam nevoie de compătimirea ei, de protecția ei, de vocea ei blândă murmurând „ești doar un copil…!”.

Am lăsat să-mi scape un suspin. Dar mi-am amintit la vreme că nu se cuvenea să arăt slăbiciune. Nu atunci, nu acolo; mai cu seamă, nu ei. Veneam la ea ca prințesa unui regat sfâșiat de război civil, ca o viitoare regină în căutare de alianțe, nu ca o fetiță plângăcioasă. Mila ei nu m-ar fi ajutat cu nimic. Poate că mi-ar fi oferit o vagă senzație de confort pentru moment; o siguranță înșelătoare. Oamenii tind să se înmoaie repede atunci când sunt aprobați și compătimiți, prea multe mărturisiri nepotrivite prind să le curgă de pe buze, însă în final rămâne doar dispreț și un gust amar.

Dacă ea îmi văzuse tinerețea înainte de toate, însemna că ceva nu făceam bine.

M-am adunat; trebuia să fiu atentă. Puteam să plâng noaptea, cu fața în pernă, dacă țineam neapărat. Și aia, numai după ce mă asiguram că zidurile nu aveau urechi. Aici însă, în fața reginei din Dalwar și a domnițelor sale, trebuia să apar calmă, rece, netulburată de eventualitatea unor asasini aflați pe urmele mele, de prețul pus pe capul meu și alte asemenea neajunsuri.

‒ Femeile din familia mea încetează devreme a fi copii, doamna mea, i-am răspuns fără tremur în glas, doar cu un zâmbet și o reverență. Am învățat să lupt la aceeași vârstă la care am învățat să merg; când alte fetițe primeau în dar păpuși, eu primeam pumnale. Locurile mele de joacă au fost sala armelor, printre soldați, și catacombele de sub oraș. Iar când am devenit femeie, am primit în dar nu o rochie nouă, ci mantia însângerată a tatălui meu și sabia lui cea încovoiată, cu manticora de aramă sculptată pe gardă.

Am văzut cum însoțitoarele reginei dădeau înapoi, cu capetele plecate. Însăși Lydia a rămas încremenită, neștiind ce să răspundă.

‒ Sunt aici ca să-l văd pe rege, am continuat eu. Fii bună, doamna mea, și du-mă înaintea lui. Avem de discutat împreună lucruri de mare importanță pentru regatele noastre.

Regina nu s-a clintit din loc. Mă privea cu un zâmbet iscoditor.

‒ Nu-l vei vedea pe rege. Înălțimea-Sa e bolnav și nu primește pe nimeni. Te asigur însă că poți să-mi spui mie orice ai fi vrut să discuți cu el. În fond, la porunca mea ai fost adusă aici.

M-a prins de amândouă mâinile și m-a invitat să iau loc lângă ea. Le-a spus fetelor care o însoțeau să ne lase singure.

‒ Văd ce încerci să faci, mi-a spus cu glas scăzut. Nu e nevoie să joci teatru față de mine; știu în amănunt prin ce ai trecut, modul oribil în care vărul tău te-a tratat. Leander a arătat întregului Aswor din ce material este făcut, în acest moment nu îl susține nimeni. Cât despre tine… Draga mea, îmi pare nespus de rău că revolta lordului Marius s-a soldat cu un eșec. Însă nici tu nu ne-ai ajutat prea mult… Ai refuzat din capul locului să cooperezi. Ca și cum voiai cu orice preț să ajungi pe eșafod!

Mi-am amintit atunci de insistența cu care Lord Marius a vrut să-mi vorbească între patru ochi, în ciuda refuzurilor mele repetate; scrisorile pe care am refuzat să le ating. Am înțeles.

‒ Nu puteam să comit trădare. Datoria mea era să fiu alături de regele meu…

‒ Datoria ta este să îți cunoști prietenii, să îți cunoști interesele și să rămâi în viață. Câți oameni au murit pentru că tu nu ai fost atentă la semnele din jurul tău?… Câți continuă să moară?… Dar nu e totul pierdut. Ești încă un copil, așa cum am spus; ai vreme să înveți. Iar acum te afli în casa mea, în deplină siguranță. Poți să mă numești mamă, dacă îți face plăcere.

Prin cuvintele ei, regina îmi arăta limpede că lucrurile erau deja stabilite. Nunta, detronarea lui Leander, noile alianțe. Pe prințul Zathor urma să-l cunosc a doua zi. Până atunci, trebuia să mă întâlnesc cu ambasadorul din Aakra și să îmi asigur loialitatea lui.

În ziua următoare, regina Lydia m-a dus înaintea consiliului. M-a prezentat ca moștenitoarea tronului din Aakra și viitoarea ei noră. La cuvintele acestea, ambasadorul din Aakra a sărit în picioare, galben la față de mânie.

‒ Asta e trădare! a strigat el. Leander domnește ca rege în Aakra!

    ‒‒ Regele vostru e ridicol, dragul meu, a râs Lord Markus.

‒ Leander nu are copii, i-am amintit eu. Nu are o regină care să-i ofere urmași legitimi, și nici amantele lui nu i-au născut bastarzi. Dinastia se stinge. Cunoști legea, Melchior.

‒ Legea spune că un urmaș al lui Rhiannon poate ocupa tronul din Aakra numai dacă nu există moștenitori dintre urmașii Ludmillei. Dacă Leander moare fără urmași, următoarea după el nu ești tu, ci prințesa Evelyn!

‒ Să fim raționali, lord Melchior, a intervenit regina, cu glas blând. Timpul lui Leander s-a scurs. Cât despre Evelyn, nu are nici un fel de susținători. Nici un fel de rol în consiliu, care să-i fi dovedit agerimea minții; este doar o copilă frumoasă și atât. Poporul o dorește pe Alma.

‒ Poporul va accepta orice chip tânăr care zâmbește frumos din balconul Palatului Elweise. Ar accepta și o prăjină împodobită cu aur și purpură, dacă strălucește îndeajuns de tare. Tocmai de asta, nu poporul decide în această chestiune, ci noi, oamenii educați care cunosc mersul lucrurilor.

S-a întors apoi către mine și a arătat cu degetul în direcția mea:

‒ Cât despre tine, micuță doamnă, te tragi din bastarzi, nu din linia regală legitimă. Tu nu ai nici un drept la tron!

M-am ridicat în picioare, dominându-l prin înălțime. L-am privit de sus.

‒ Oh, ba da, Melchior, am susurat, dulce ca mierea. Am toate drepturile la acel tron și o știi prea bine. Ai fost acolo când Leon m-a logodit cu prințul Zathor și m-a numit regină; crezi că a făcut-o din simplă curtoazie, sau din iubirea pe care i-o purta tatălui meu?… Nu fi naiv. După nuntă, ne punem în mișcare și aștept întregul tău sprijin. Sunt sigură că vei face alegerea înțeleaptă.

* * *

Să-ți spun drept, nu aveam nici un fel de așteptări în privința viitorului meu mire. Nu aveam vise romantice sau speranțe deșarte, nu mă pierdeam în reverii despre cât de frumos avea să fie prințul și cât de mult urma să mă iubească.

În mintea mea încă fragedă, ideea de „soț” era un concept foarte abstract. Am fost educată de mică să gândesc politic; am știut dintotdeauna că viitoarea mea căsătorie însemna o alianță, nu o legătură de dragoste. Atunci când mă gândeam la asta, imaginația mă purta până la momentul în care eu și consortul meu ne dădeam mâinile, în fața regelui și a întregii curți regale. Pentru mine, asta însemna că se încheia o afacere benefică tuturor, inclusiv celor doi miri. Nu-mi amintesc să fi întrebat vreodată: dar dacă soțul meu nu mă place? Dacă nu-l plac eu pe el? Astea erau detalii neinteresante, la fel ca tot ce înseamnă în realitate o căsătorie.

Fără să stărui prea mult asupra acestui gând, îmi imaginam că Zathor trebuia să fie destul de arătos. De ce nu? Pe Damon mi-l aminteam ca pe un bărbat de o frumusețe aspră, virilă, după care suspinau multe doamne. Iar Lydia, deși pierduse prospețimea tinereții, încă avea reputația de cea mai frumoasă femeie din cele patru regate ale Sudului. Nu am văzut nimic suspect în amânările repetate de a-l cunoaște pe prinț; mereu intervenea ceva urgent, ba o întâlnire a consiliului, ba o întrevedere cu un înalt demintar, ba un sfat de taină în apartamentele reginei. S-ar fi putut spune că orice era mai important decât acest personaj nevăzut.

Nici măcar nu m-am întrebat de ce nu exista un portret al lui în palat.

Într-un final, inevitabilul s-a produs și, în acel moment, pot spune că m-am trezit brusc la crunta realitate; am înțeles că nunta regală însemna, în primul rând, unirea mea cu acel bărbat a cărui prezență o trecusem complet cu vederea. Succesul alianței noastre însemna să-i nasc fii . Dar n-am găsit un bărbat în încăperile prințului. Atunci când regina m-a chemat pentru a mă prezenta logodnicului meu, am fost întâmpinată de o imagine de coșmar.  În fața mea, pe covor, stătea ghemuit un fel de pitic diform cu capul mare, mâini mici și falca proeminentă, plină de bale ce i se scurgeau din gura pe jumătate deschisă. Se juca cu niște soldăței de plumb, fără să ia seama la nimic în jurul lui.

‒ Salut-o pe logodnica ta, Zathor, l-a îndemnat Lydia, însă el a făcut un gest de iritare și a continuat să se joace. Trebuie să-l ierți, mi s-a adresat apoi mie; sunt sigură că te place, dar e foarte absorbit de jocurile lui…

Am vrut să întreb dacă asta era o glumă, menită să detensioneze atmosfera încărcată din ultimele zile. Am vrut să-i amintesc reginei că doream să-l văd pe fiul ei, prințul moștenitor al Dalwarului, nu pe bufonul curții. Dar eram prea șocată pentru a vorbi, iar Lydia m-a țintuit cu   asprime din locul ei. Când a plecat, mi-a făcut semn să o urmez.

‒ Îl disprețuiești pe fiul meu; văd. Ar trebui să fii recunoscătoare pentru ce îți ofer. Vei fi regină peste trei regate. Avem un rol foarte ingrat noi, reginele… E de așteptat să fim giuvaierele de căpătâi ale Curții Regale. Să fim văzute, admirate, adulate, dar niciodată auzite. Dacă îndrăznim să ne facem totuși auzite, să vorbim doar în numele Regelui… Să strălucim, dar să nu ne eclipsăm soțul. Sau fiul, sau fratele, sau… vărul. Să fim înțelepte, dar să ne ținem înțelepciunea departe de urechile altora. Să fim umile. Să fim demne, dar să ne ținem capul plecat. Să fim puternice, dar să părem mereu neajutorate. Iată însă că tu ai șansa unică de a străluci fără opreliști. Cine să-ți stea în cale? Fiului meu nu-i pasă dacă ești lângă el sau în alte părți, nu-i pasă ce hotărâri iei, nu-i pasă dacă lumea te place pe tine mai mult decât pe el. Asigură-te că are mereu dulciuri în cameră și soldățeii lui de plumb la îndemână, iar în rest n-ai nici o grijă.

‒ Dar trebuie să…

‒ … să-i naști fii? Oh, draga mea, nimic nu vine fără un preț. Credeam că știi asta deja…