Fără îndoială, Bogdan Petriceicu Hasdeu – se împlinesc în acest an 14 decenii de la lansarea primului volum al monumentalului său tratat Etymologicum Magnum Romaniae – şi-a adjudecat, în istoria culturii române moderne, rolul de ultim mare cărturar enciclopedist. Opera sa, făurită pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a veacului XIX, a intersectat firesc proza, poezia şi dramaturgia, eseistica şi critica literară, socio-antropologia şi folcloristica, istoria (deopotrivă ca recuperare arhivistică şi metodică a cercetării) şi organizarea academică, activitatea editorială şi, deloc paradoxal la un spirit atât de greu de încătuşat, spiritismul. Capacitatea lui Hasdeu de a opera, în gândire, cu spaţii şi durate vaste, dar şi cu detalii filigranante, este, în bună măsură, rezultanta propriei biografii – una care l-a purtat din stepele eurasiatice până în Occidentul european şi din negurile preistorice în viitorul prognozabil. Bogdan Petriceicu Hasdeu se naşte la Cristeștii Hotinului, fiu al lui Alexandru Hâjdău şi al Elisabetei Daucș – o veche familie boierească, dar şi de cărturari moldoveni, tatăl său având studii strălucite la Harkov, Liov și Munchen. Pe urmele acestuia, Bogdan va urma şi el studiile la Harkov, slujind, după terminarea studiilor, ca ofiţer în armata ţaristă – de unde va pleca cu prima ocazie, trecând în sudul Basarabiei îndată ce acesta este retrocedat Principatului Moldovei, în 1856, gest pentru care autorităţile ţariste îi confiscă averea şi-i cer extrădarea. Protejat de români, Hasdeu ajunge, în 1857, membru al tribunalului din Cahul, iar în anul următor se mută la Iaşi, unde va activa ca profesor de liceu şi bibliotecar universitar, participând totodată la editarea mai multor publicaţii culturale, printre care revista „Din Moldova” (1862-1863). Până la această dată, publicase sute de pagini de literatură, în special dramaturgie (precum nemuritoarea Răzvan și Vidra) şi proză – precum şi numeroase studii istorice, dintre care cel intitulat „Perit-au dacii?”, prin care era lansată cercetarea asupra trecutului naţional de dinaintea cuceririi romane, se va dovedi revoluţionar, atât ca problemă, cât şi ca metodă ştiinţifică: „Când unii susţin că 2+2 fac 3 iar alţii că fac 5, va fi mereu pus la zid cel care arată că 2+2 nu poate face decât 4” va riposta el acuzaţiilor venite dinspre urmaşii Şcolii Ardelene, dar şi celor formulate de partizanii lui Odobescu. În 1876, devine director al Arhivelor Statului din București, calitate în care contribuie major la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” şi „Cuvente den bătrâni” atât din arhivele româneşti, cât mai ales din cele străine. Anul proclamării independenţei de stat a României îi aduce titlul de membru al nou-înfiinţatei Academii Române, poziţie de pe care devine, din 1878, profesor de filologie comparată la Universitatea din București. În anii următori, Hasdeu dă la iveală lucrări monumentale pentru cultura română: Cuvente den Bătrâni (două volume), Psaltirea lui Coresi din 1577 (1886) ș.a., deloc în ultimul rând, Etymologicum Magnum Romaniae, ale cărui patru volume apar succesiv, în anii 1886, 1887, 1893 și 1898. După moartea singurei lui fiice, Iulia, în 1888, a devenit un mistic, editând, în 1892, singurul tratat românesc de gen: Sic cogito. Moare la Câmpina, la 7 septembrie 1907, lăsând în urmă o operă vastă şi un imens câmp deschis cercetării umaniste.