(fragment)

În odaia sărăcăcioasă, un suflet şi un opaiţ pâlpâiau. Femeia, sau ce mai rămăsese din ea, devenise aproape una cu salteaua albă, zbătându-se pentru fiecare gură de aer, cu un trup din care cei încă aproape aveau nevoie de o matematică mentală complicată pentru a recompune măcar o imagine vagă a ceea ce fusese cândva. Într-o vreme se ascunsese de rude şi puţinele prietene rămase aproape, tocmai ca să le conserve în minte amintirea ei de când se mai simţea om. Moment care îi părea la secole distanţă, deşi doar în câteva luni boala făcuse ravagii, împuţinându-i trupul, mintea şi sufletul. Acum nici nu părea să-i mai pese. Nu mai conta.

Bătrânul care îi ţinea strânsă mâna scheletică, aplecat deasupra patului, se mumificase şi el, se gârbovise, se împuţinase în ultimele săptămâni, chinuit, de perspectiva celui mai mare coşmar al oricărui părinte: acela de a-şi îngropa copilul. Cu resemnare sau revoltă, plângând, sau strângând din dinţi, într-o stare zombificată, împietrită, pe pilot automat, se dăduse peste cap să-i împlinească poate ultima dorinţă a celei pe care avea s-o mai vadă mireasă doar în coşciug. Temându-se să renunţe la acalmia, la anestezia secundelor în care o mai avea în faţa ochilor respirând, cel încă tată, aici, pe Pământ, o strânse uşor de falangele descărnate şi se aplecă să-i şoptească, la ureche:

– A… a venit.

Ca după o injecţie de adrenalină în inimă, femeia se ridică în capul oaselor, strâmbându-se de durere.

– A venit Tătânu?

– Da, o calmă bătrânul. Imediat intră la tine. Hai, linişteşte-te.

Fata lui, fata tatii, cea nenuntită şi chemată mult, mult prea grabnic spre altceva, încremeni, cu ochii mari, în momentul în care în odaia devenită prea strâmtă, intră brusc, aplecându-se să treacă pragul uşii, un bărbat cu mult peste doi metri, cu plete lungi, cărunte, îmbrăcat ţărăneşte, în alb, cu un cojoc lung de piele întoarsă, frumos cusut, cu astrahan pe rever. Pe lângă el, cumva îşi făcu loc ca o lipitoare ceea ce părea a fi un ţârcovnic între două vârste, bondoc, îmbrăcat în negru, cărând cu greu o valiză de lemn ce aducea cu o trusă de ventuze de sticlă – leacul universal, de pe vremuri.

– Săru’mâna! îi salută moşul, aplecându-şi grumazul, cu privirea în pământ, fără să îndrăznească, să cuteze să se uite în ochii vraciului.

Ignorându-l, bărbatul veni direct spre bolnava care parcă intrase în transă, şi îi puse mâna pe frunte, îndepărtându-i cele câteva fire lungi, rare, rămase răzleţe, lipite de craniu, după sesiunile prea agresive de chimioterapie. Blând, se aplecă lângă urechea ei şi începu să-i şoptească, să-i murmure vorbe numai de el ştiute pe care bolnava le asculta cu ochii închişi, încuviinţând din cap.

Apoi bărbatul scoase din trusa de lemn un şervet alb, scorţos, o strachină şi o sticlă cu ceva ce, deşi părea a fi apă, se mişca după reguli ce sfidau mecanica fluidelor, se recompunea şi apoi din nou se disipa în particule, pe peretele recipientului, ca mercurul alb lăsat să „zburde”. Bolborosind ceva în surdină, înmuie şervetul în strachina în care deşertase toată sticla, şterse fruntea, pieptul, picioarele şi mâinile bolnavei şi stoarse ţesătura înapoi în vasul de lut.

Se întoarse spre bătrânul care îl aştepta în continuare cu ochii în pământ şi-l întrebă, din scurt:

– Unde-i maică-sa?

– E în spate, în cuhnă, veni răspunsul îngăimat. Ea n-a vrut să te chem. A zis că trebuia să aducem preotul, nu pe tine.

– Să fie sănătoasă, îl lămuri „doftorul”, dându-i strachina şi prosopul. Zi-i să facă o turtă de făină, fără nimic altceva, cu apa asta. S-o frământe, s-o coacă pe plită. S-o învelească în șervet. Aştept.

În timp ce tatăl ieșea precipitat pe ușă, cu apa „vie” şi ştergarul, vraciul se retrase, cu tot cu asistent, într-un colţ al odăii acoperit de penumbră, continuând să bolborosească aceleaşi vorbe neştiute, tainice sau uitate. La un moment dat, bolnavei i se păru că se contopise aproape cu peretele, cu umbra, dar în odaie, după mişcarea ochilor, alte lucruri păreau că încep să se anime şi să-i capteze atenţia. Ca la copiii foarte mici sau pisicile care se uită în gol cu un interes nedisimulat, la lucruri nepercepute, invizibile pentru mireni. Sau muribunzii cărora li se fixează privirea pe nimic, şi repetă celor ce mai pot să-i audă că e cineva care vrea să intre în cameră sau bate la uşă.

Trecu aşa mai bine de jumătate de ceas, bătut sec şi tensionat de tic-tac-ul ceasornicului vechi de pe noptieră şi însoţit de murmurul continuu, care părea să vină acum din toate colţurile camerei.

Apoi uşa se crăpă şi bătrânul intră tiptil, sfios, la fel cum plecase, aducând în şervet o turtă mare, la care, ca la o plăcintă cu surprize, ceva părea să se mişte, să mişune sub coaja spuzită de deasupra.

Vraciul ieşi din crepusculul în care se afundase, luă coptura şi, cu ea în mână, se duse spre patul bolnavei.

– Înainte să începem, trebuie să ştiu la ce mă aştept.

Femeia îi făcu semn să vină mai aproape, şi începu să-i murmure la ureche, cu încruntări şi poticneli, un soi de mărturisitură-spovedanie păgână, pe care „Tătânu” o aproba, dând din cap, la intervale regulate:

– Îhî… Mîhî… Îhâm…

La un moment dat, bolnava se opri, privind întrebător spre muntele de om aplecat spre patul ei.

– Asta-i tot? o întrebă vraciul cu blândeţe.

– Da, aşa cred, murmură femeia.

După care, apucându-l strâns de mână, îl întrebă uitându-i-se fix în ochi şi în suflet:

– O… o să doară?

Pentru prima dată de când intrase în odaia ei, „Tătânu” zâmbi:

– Nu, nu cred. Şi… de acolo de unde vrei tu să ajungi nu s-a mai întors nimeni. Înseamnă că e bine. Şi să-ţi mai spun ceva: un vis urât nu ajunge niciodată la final. Viaţa o fi altfel? 

Dându-se un pas înapoi, ca să-i dea spaţiu să macine ceea ce tocmai îi spusese, vraciul îşi reluă incantaţia şoptită, îi puse pe piept şervetul şi pe el aşeză turta, după ce atinsese din nou cu ea fruntea şi umerii „pacientei”. 

Acum şi el, şi turta păreau să bolborosească la unison. Ridicând cu un ton „litania”, bărbatul rupse în două coptura de făină şi apă şi îşi îndesă în gură bucata de aluat. Se auzise şi un soi de ţipăt în momentul în care pita caldă se rupsese, dar n-ai fi ştiut dacă vine de la mâncăcios sau de la turtă. Cum jimbla era cam de jumătatea unui platou, ca la o pizza family, un moment păruse că gura vraciului se rabatase, ca la un concasor, pentru a încăpea totul, fără firimituri. Cu gura plină, încruntându-se, „Tătânu” continua să mestece, deşi era foarte clar că procesul nici nu-i plăcea, nici nu-i făcea bine. Se strâmba, scrîşnea din dinţi, se poticnea, se îneca, şi apoi relua molfăitul.

Împleticindu-se, părea că orbise la minut, şi bâjbâi după cealaltă bucată. O găsi şi o îndesă în silă în gura care se închise şi se deschise ca o cuvă imensă cu capac rabatabil în care femeii i se păru că vede cel puţin două rânduri de dinţi pe fiecare maxilar. Bolborosind, transfigurată la faţă, namila părea să se chircească acum cu fiecare mişcare a fălcilor. Ca lovit în stomac, genunchii i se înmuiară şi se lăsă pe covorul de iută, încovrigat, tremurând cu spasme regulate. Asistentul-Igor vru să vină spre el, probabil să-l ajute, dar vraciul îl opri cu un gest al mâinii. Tremurăturile epileptice se domoliră încet încet, în timp ce bărbatul părea că se chinuie să înghită ultimele bucăţi. Rămase aşa întins pe jos câteva minute bune, după care, cu ajutorul ţârcovnicului pe care nu-l mai refuză de data asta, reuşi să se ridice, cu greu în picioare. Cu umerii căzuţi, cocoşat, veni, împleticindu-se spre patul bolnavei. O săgetă cu o căutătură, în timp ce femeia încerca să se facă şi mai mică, lăsând privirea în jos. „Tătânu” mârâi în direcţia ei:

– Nu mi-ai spus chiar tot.