Ta twam asi

Ta twam asi

Căzuse în iarbă. Lăsase în cădere un zgomot de ducere, nu departe de cel al unui tren spre gară. Din cauza asta, mulţi au întors capul

a mirare, ca

bătrânul cu ochi de asiatic, îmbrăcat elegant ca întotdeauna, cu pantofii lustruiţi peste măsură, cu nodul perfect la cravată, cu pălăria aşezată exact ca în ultima reclamă TV şi cu aceeaşi pungă ieftină de plastic în mâna, sau ca

Adelaida, ca

            fata în verde, amară, cu capul oricum întors să n-asculte vorbele lungi ale prietenului de până ieri, ca

navetistul cu bicicleta alături, sau ca

celălalt, ca

nomadul, ca

perechea de fraţi, ori numai ca

străinul-cu-ghidul-de-conversaţie-în-mână.

Era cu siguranţă mai înalt decât firele de iarbă. Pentru că acolo iarba fusese tocmai cosită. Şi era de o cu totul altă culoare, altminteri nu l-ar fi putu vedea. Nici ei

bătrânul          Adelaida         nomadul         străinul-cu

            Nici

văduva sau

femeia gravidă cu mâna în mâna tânărului ofiţer, puţin încurcat de treaba asta (ori ca micul şcolar ce-şi târa cărţile şi piciorul şchiop în faţă), ca

poştaşul sau

ciclistul de cursă sau

şoferul autobuzului, căruia privirea i-a ajuns până la urmă pe oglinda retrovizoare, tocmai la timp să vadă raza frântă pe urma căderii, apoi să vadă dacă au urcat toţi, doar în spate băiatul obosit, cu mâinile murdare, cu gulerul murdar, neîncheiat-neadunat d somn, alergând fără spor. Nu l-a mai aştepat şi a pornit.

A rămas băiatul obosit, murdar-neadunat de somn. Căruia îi stăruia în minte ta-tuaam-ti-ti-ul bicicletei de cursă. Care a pornit pe jos şi care

            văzându-l mirându-se privindu-l cu luare-aminte

s-a apropiat. Întâi cât să-l zărească mai bine, cât să-l vadă – era ca un bolovan mărunţit, nu era – altfel la fiecare clipire. Apoi cât să-l gândească, să înţeleagă, să simtă, să dorească. Cât să se-aplece şi să-l prindă în mână. Să-l întoarcă, să-l ridice deasupra capului –

– mâinile încep să-l usture, unsoarea de după muncă îi intră în piele, faţa-i e ca scăldată în apă şi altceva decât somnul începe să-l sfârşească –

  • şi, aşezându-se în locul lui, să-l lase să zboare.

A zis bătrânul cu ochi de asiatic, elegant ca în ultima reclamă TV, cu punga de plastic, pe când se întorcea şi l-a văzut: Îl ştiu, dintotdeauna am ştiut că e un tânăr de treabă.

A zis navetistul cu bicicleta tot lângă el, pe când se întorcea şi l-a văzut; i-a zis

            celuilalt, l-a auzit şi

            perechea de fraţi,

            şoferul autobuzului,

            vaduva, care vorbea cu poştaşul acum: aşa e, cuminte şi la locul lui, l-am întâlnit de multe ori pe drumul ăsta.

A zis tânărul ofiţer, disciplinat şi coleg bun, desigur – da, aşa l-au crescut de acasă, a adăugat gravida lui, căutându-i mâna; pe când se întorceau şi l-au văzut au spus ei.

A tăcut nomadul, străinul-cu-ghidul-de-conversaţie-în-mână ar fi vrut, poate, să adauge ceva, numai că nu avea atâtea cuvinte ghidul din mână.

Adelaida: ea nu a zis niciodată nimic. Fata amară şi-a căutat doar din ochi prietenul care, nemaiîntors din drum, nu l-a văzut.