(fragment)

Cu o uşoară ezitare, Codrin îşi trecu din nou palma pe deasupra bolului cu apă lălâie, iar algele dinăuntru se tulburară, pentru a se aşeza apoi în aceleaşi cuvinte. În litere de culoarea mătăsii-broaştei, a căror rostire, cu trei sau patru generaţii în urmă, i-ar fi adus ani grei de canon. Îi spuse asta cinstitului Albu, mirat el însuşi să se audă vorbind, după atâta vreme de tăcere, ce-i făcuse vocea să sune ca la împlinirea trupului. Cinstitul Albu zâmbi mai mult a îngăduinţă; îngăduinţă adevărată arătă însă Confidentul Zaharia, care, lăsând la o parte cele pe care le săvârşise la pupitrul de control – sfinte ori nu – se întoarse spre el cu greutatea vârstei şi-i confirmă: “Asta cam aşa e, poate nu ani, dar vreo şase luni tot ai fi pironit cu ochii zidul vreunei chilii psihopompe. Numai că Rătăcirea a lăsat urme – poate mai adânci în noi decăt în voi”.  Se aşezase în faţa lui, ca pentru a gusta din bolul vedeniilor: aruncase însă mai întâi o privire crâncenă spre acesta, iar când lichidul se întunecă, Codrin înţelese că, măcar pe ziua aceea, putea gândi din nou liber.

“Aşadar, asta e cam tot ce ştii despre începuturile Dinastiei” zâmbi, parcă mai rece, Confidentul. Propoziţia clară, fără ocolişuri, nu-i lăsa lui Codrin puterea să aleagă dacă joaca se terminase aici ori dimpotrivă – aşa că, la rândul său, întrebă de-a dreptul. Înainte de a-i răspunde, bătrânul se lăsă uşor pe spate, închizând ochii ca pentru a nu-şi zări propria slăbiciune. “N-ai nici o scădere din asta, dacă atât ţi-e grija – o să povestim despre tot ce ţi-ar putea fi de folos. Dar dacă o fi bine sau rău… când nu prea mai am de unde alege, încerc ce-mi iese în cale”. Oftatul de resemnare, mai degrabă decât din cine ştie ce durere ascunsă, i-l făcu pentru prima dată apropiat. Se ridică în picioare, odată cu cinstitul Mitrea Albu, ca să-l salute, acum din propria-i pronire şi nu din nevoia protocolului, cu înclinarea ca de binecuvântare. Zaharia rămase pierdut în scaun, mişcându-şi în semnul crucii mâna adunată pitagoreic, ca din spatele luciului de apă din bolul ce-i oglindise gândurile.

Sinaia era încă în ceaţă, ca de fiecare dată când cortegiile teonauţilor părăseau Palatul Coroanei; reîntors în camera de hotel, lăsase ferestrele transparente, îşi explică în sine, din nevoia de a vedea lumea aşa cum era şi nu cum i-ar fi plăcut să fie. Nu rezistă mult. Când recepţia ceru confirmarea să-i înscrie camera pe ruta de belvedere, îşi contramandă comanda cu un ton deranjat, de parcă n-ar fi fost el însuşi cel care, la sosire, a insistat să fie cazat într-un levitoriu. Se lăsă somnului preţ de cinci ore şi, când se trezi, recapitulă isprava zilei precedente: reuşise, ce mai, avea acordul să scotocească arhivele Coroanei, îl primise chiar de la Confidentul Regent – care, pe deasupra, era gata să stea de poveşti… şi-i pusese la dispoziţie şi un ajutor. Fie: un teonaut meşter, ce-i fusese pus în coaste mai mult ca să-l supravegheze, dar care, măcar de dragul aparenţelor, trebuia să-i fie călăuză prin… uite, nici măcar nu-şi imagina cum vor fi arătând arhivele acelea.. să-l ajute să caute încă nu ştie ce şi să-l ferească de orice altă oprelişte. Îşi aminti consemnul pe care-l stabilise cu cinstitul – va trebui să se obişnuiască cu felul ăsta de adresare, i-a spus odată doar pe nume şi bărbatul s-a închis în el ca într-o cochilie de melc de grădină: îşi umezi buricele degetelor în răsuflare, apoi se frecă la tâmple, dreapta întâi, apoi stânga de trei ori, apoi iar dreapta de două şi la urmă, cu arătătorul stâng, atinse ochiul-frunţii, după care, în aşteptarea călăuzei şi pentru acesta mai mult decât pentru el însuşi, puse ceaiul la fiert. Teonautul îşi făcu intrarea, ca tot omul, pe uşă; nu l-ar fi surprins, nu l-a surprins nici prima dată, dacă s-ar fi arătat iarăşi extrăgându-se din cuta de hiperspaţiu ce-i contura umbra – numai că umbra i se proiecta acum pe folia din lemn de nuc a hipnosiumului, or, atât aflase şi el de când primea misiuni prin Sinaia, nucul, parcă şi cireşul şi abanosul, ecranează locul de câmpul enisic.

Cinstitul Albu îşi sorbise deja ceaşca. “Când am putea începe?” întrebă Codrin, dând să-i mai toarne o porţie. “Când vrei. Acum, ieri – e cu putinţă, numai să ştii ce cauţi, la urma urmei”. Bărbatul, îl măsurase acum mai bine din ochi şi-l descoperi mai tânăr decât vârsta trecută în fişierele Acoperirii, nu acceptase o a doua ceaşcă decât după ce gazda îşi făcu la rându-i porţie. Se afla cumva în situaţia în care se mărturisise, cu o zi în urmă, ditamai Confidentul Zaharia: că, dacă vrea cu adevărat să facă ceva, nu are de ales – va risca, dezvăluindu-i misiunea, evident, nu pe de-a-ntregul, deşi cam de prisos să-i spui unui teonaut o parte, sperând că nu va găsi singur totul. “Sunt aici în legătură cu cutremurul din 4 martie – şi cu eclipsa, cu moartea prinţului Ioachim şi toată povestea până la procesiunea celor de la Cozia pentru mareşalul Coman III. Asta ştii, nu mă îndoiesc, problema este că agenţia mea – de acord, să n-o iau pe ocolite, Acoperirea mi-a cerut să dau de urma fisurii cronologice: se ştie de la Înaltul Prezidiu, monitoarele lor au înregistrat o undă de transfer care ne-ar putea lovi în şase – opt luni…” “În exact 191 de zile” îl întrerupse cinstitul Albu, cu bunăvoinţă. Codrin tăcu. “N-avem monitoare, dacă la asta te gâneşti, şi Coroana, şi Patriarhia respectă întru totul capitulaţiile tehnologice – ştim toate astea, pentru că mai mulţi curieri spre Tărâmurile Celelalte s-au stins înainte de a reveni acasă… Pot să-ţi spun, ai mei se aşteptau la misiunea asta, chiar şi-o doreau, pentru că unda ne-ar tăia şi nouă o parte din har… şi pentru că nu putem exclude o primejdie şi mai mare, de care, dacă va mai fi vorba, poate voi primi îngăduinţa să ţi-o dezvălui”.

Evocarea Tărâmurilor Celorlalte nu-i căzuse bine lui Codrin – dar era mulţumit, totuşi: stabiliseră un dialog, aveau amândoi destulă libertate de decizie şi exista un interes comun în toată tărăşenia. Cât priveşte primejdia cea mare, putea paria că e din teama sinaizilor, poate nu lipsită de temei, că vor fi scoşi ţapi ispăşitori pentru ce va fi, dacă nu i se va da de cap poveştii cu unda. Iar atunci, înţelegea acum mai bine decât oricând, el, Codrin, tehnolog de mâna a doua în Acoperire, va fi pus alături de cei ce vor fi scoşi vinovaţi. Motiv în plus să lucreze strâns cu cei pe care, încă de dinainte de a fi recrutat, învăţase să-i considere adversari – unii unii de a căror breaslă, fusese sfătuit la încredinţarea misiunii, era de bine să se arate indignat chiar şi acum. Evident, n-o să procedeze astfel, nu numai pentru că nu era în interesul misiunii, nu numai pentru că nu avea nici o obligaţie contractuală, de sfaturile veteranilor din Acoperire ajunsese să se teamă mai mult decât de adversari, ci şi pentru că, în cele patru zile de când se afla aici, n-a văzut în sinaizi altceva decât oameni asemeni sieşi, cu tabieturi şi convingeri de muzeu, nicidecum purtătorii forţei malefice capabile să erodeze câştigurile emancipării.

Ridicat din rugăciune, cinstitul Mitrea Albu îi făcu semn că pot pleca. În două ore, după o plimbare tăcută pe jos, erau în salonul central al arhivelor Coroanei.