Strategii și seducții în poezia lui Ion Cristofor

Nu întotdeauna în literatură speranțele sunt abstruse în legătură cu ceea ce providența și trecerea nemiloasă a timpului ar aduce în relațiile dintre creatori. Totul seamănă cu un scenariu de inițiere, captivant și magnetic, aproape miraculos și de o blândețe  neverosimilă atunci când protagoniștii dau târcoale mai cu seamă luminii consolatoare. Și nu se mai lasă copleșiți până la obsesie de subtonalități ale incoerenței în camuflarea, măcar provizorie, a neînțelegerilor ivite din obstinația anargo-egotică de a nu plivi rapid buruienile unor invidii și vendette puerile. Dar ne rămâne și nouă  să sperăm, și asta e încă bine, că în agora literară  solidaritatea dintre scriitori nu va mai fi ascunsă după faldurile discreției.

Revelatorie pentru orientarea liricii noastre post 80 este cariera echinoxistului Ion Cristofor care a început ca barochist fantast și histrion, poet de un rafinament absolut în anii debutului, cumva o conștiință saturniană articulându-și izbânzile tocmai prin veritatea propriei poezii. Un volum bilingv, practic o antologare de autor, este cartea Bufnița din curtea Academiei/El búho del patio la Academia (traducere în spaniolă de Olivia Petrescu, Apahida, Editura Neuma, 2025, 78 p., coperta și ilustrațiile fiind realizate de Laura Poantă), op în care perpetua evanescență, ca un adevăr personal și notabil al poeziei, întreține constant mecanismele unui eu euforic, ardoarea cu care acesta își punctează izbânzile vrând că ne asigure că ea, poezia, înseamnă individuație dar și axiomă, omenesc dar și epifanie a neobișnuitului. Seducător maestru al stratagemelor poeziei de a fi ea însăși, Ion Cristofor, fără nici cea mai vagă remanență de ostentație („Glorie celui ce asemenea divinității/nu are formă și chip.//Glorie necruțătoruluidascăl/de neliniște și de înțelepciune.“), „instigă“ tăcerile unei maieutici socratice la purtător să ia în prizonierat auraticul poemelor și sufletul poeziei. Intuim o completare a ceea ce ar însemna o revoluție a limbajului poetic contemporan din partea echinoxistului nostru al cărui ideal de umanitate este unul coagulant estetic-etic justificând, firesc, profuziunea de admiratori și de comentatori.

Autorul e un fel de doctor angelicus,  atașat asertiv de providențial, de edificarea poemului identitar și exprimarea sinelui profund, expresivitate deloc complicată livresc, cu puține aluzii biografice. Natura și funcția liricității, soluții de suplinire a proprietăților melancoliei, ale decantărilor metaforei, operează sub semnul de-canonizant al neomodernismului. Lumea ca parabolă oferă destule argumente viabile și mai multe axe stilistice. Misterul existenței substituie ideea de experiență (citând din poemul În trecere: „O femeie palidă acoperă cu grijă/fașa mortului/cu o foșnitoare foiță destaniol.//Se întâmpla în după-amiaza în care/negrul de sub unghiile tale/devenea mai negru ca marea.//În trecere preotul bătrâ ne șoptește/sunt vremuri în care orbii/văd ce mai limpede.“), iar descifrările unui terorism anticalofil imprimă, spre exemplu, un erotism exploziv. Conștiința egotică e narcotizată cu mesaje latente, discursul lumilor răsturnate sugerând de-a dreptul regăsiri în bizarul altor cromatici: „Umbra albastră a acestui arbore/sub care ai visat cândva/s-a îndrăgostit de o femeie.//Se întâmpla în primăvara în care/ceasul de buzunar al bunicului/tocmai dăduse lăstari.//Umblai beat de lumină/desculț prin câmpul înverzit./Și firele de iarbă îți citeau destinul/în liniile din talpă.“ (Umbra albastră, p. 72).

Ocultarea biografemelor nu schimbă ținta seducțiilor, în vreme ce cititorul poemelor lui Ion Cristofor se simte „protejat“ sub învelișul valorii simbologice a discursului liric. Cumva lumina și tragismul existenței consună cu energiile increatului, dezvoltă înțelegeri ontologice („Cândva oamenii umblau pe valuri și/potoleau furtuna/iar bunul Dumnezeu știa mai demult/de ce a făcut pământul, cerul și apele,/bărbatul din lut/și la urmă femeia din coasta bărbatului.//Dar acum nu se mai știe de ce a creat bărbatul și femeia/iar instrucțiunile de folosire a lor/au fost rătăcite prin sertarele guvernului.“, citim în Cândva), metafizica în-luminării devine treptat dramă cosmogonică. Poet temerar, Ion Cristofor își distribuie curajul spre marile ținte ale destinului poeziei române în această contemporaneitate confuză. Spiritul poeziei și măreția cuvintelor participă îndeobște la desțeleniri ale centrului erupțiilor metaforizante, ruptura tragică are o aparență excentrică dar lupta cu ireversibilul întețește lava incandescentă care duce eul scriptor spre obârșiile umanității, de la o semantică descifrată spre semioza naturii gândirii, spre spațio-temporalitatea primordialului: „Bucură-te, floare, ce ieși din asfalt/sau tu roșie floare de mac ce te ivești/din crăpătura zidului/vederea ta e mai de preț decât toți banii/din o mie de bânci.//Bucură-te, floare, ce ieși din asfalt/sau din crăpătura zidului închisorii./Căci nu există în nici o țară din lume/o lege/care să interzică florii să răsară/în locul hotărât de ea./Cum nici o lege nu poate interzice vreodată./ca bronzul unui trup de bărbat/să-și lase umbra pe dulcea piele a femeii.“ (Bucură-te, floare, p. 22)

Poetul își organizează întâmpinările ca stări ale magnificenței eliberărilor. Ceea ce sună bine, este modalitatea aleasă de traducătoare, Olivia Petrescu, de a nu scăpa nimic din expresivitatea eliberată de o conștiință poetică bine organizată în consonanța strategiilor și modalităților lirice din România actuală. Nucleul de combustie pare a fi, cel puțin asta arată distribuirea poemelor cu tema concretului în bandulieră, regimul stoic conferit nostalgiilor contemplării binelui iubirii. Lirismul acestei teme emană din ființa poetului, dă glas unui tardo-gotic  supleant al succesiunilor imaginarului (iată Femeile de piatră: „Femeile de piatră/nasc doar copii de piatră.//Femeile de pământ/nasc doar copii de pământ.//În ținutul acesta/păsările fac ouă pătrate.//Iar în livezi/în loc de fructe/atârnă capetele vinete ale unor pitici.“), în schimb natura ideală, aceea când are loc vestirea tainică a iubirii, memoria, memorabilul, îmbrățișează alt orizont. Regăsiri și regăsit în constrângerile emoției violente, deambulările în alte locuri, uneori persiflând umanitatea, țin de un raționalism galic. Poemele, nu toate, au interogativul la butonii uneia din manșetele celor douăsprezece cămăși hristologice: omenescul e, oare, perdantul, sau devoțiunile pentru ceremonialul mental pro-demiurgic numără doar o altă etapă din marele purgatoriu? Femeia, tămâia, lumina ochiului și trupului ei, umbra inimii poetului, provoacă toate provoacă o indeniabilă expresivitate: „În seara violetă ca pleoapele fiicei regelui/o femeie frumoasă ca o corabie cu pânze de purpură/aprinde tămâia adusă din deșert/într-un colț al chiliei.//În seara violetă ca plepoapele fiicei regelui/plină de grație trece prințesa orin grădinile palatului/și inima poetului se deschide în umbră/ca o superbă parașută,/ca o roșie floare carnivoră/ori ca un lan de floarea soarelui/ce se îndreaptă spre lumina trupului ei.“ (În seara violetă, p. 18).            

Forța spiritului poetic e imensă, dă roadă multiplă și consacră o energie de iradiere solariană în realitatea din lumea ciudată a poetului. Fiindcă Ion Cristofor este un poet al demnității scrisului în limba română, cu un loc bine stabilit în axiologiile literaturii noastre postbelice.