Sarafane

Sarafane de vată de zahăr ars, sarafane cu sertărașe, buzunărașe

Croite liniar, defilați, defilați într-un marș al inimilor oprimate

Prin camerele faraonice ale Casei Poporului mustind de sângele brut al poporului,

eliberați Poarta Sărutului de mizeria burgheză,

cuantificați Coloana Infinitului până încape într-o machetă miniaturală,

eu sunt comunista care se temea de potențialitatea albului

și îl umplea cu mii de desene în culori vii până devenea negru saturat absolut,

negru ca părul natural pe care îl detestam,

părul meu negru, bogat, l-am alchimizat cu substanțe chimice trendy

până a devenit roșu tizian, în patria pictorilor renascentiști.

eu, comunista sufocată de universul kafkian al uniformizării, al urii,

eu, comunista pedepsită pentru că nu se găsea

în niciun pol de putere, singură și însingurată în cuget și simțire neurodivergentă,

am ajuns în Țara Făgăduinței Occidentale,

cea care promitea tuturor respect și bunăstare,

aici am putut îmbrăca hainele mele viu colorate, strident colorate, agresiv colorate,

țipând după libertate interioară, hainele mele

la fel de unice și frumoase ca ale Fridei Kahlo,

în timp ce îmi disecam psihoza exact ca pe un autoportret în versuri.

Sarafane ca cerul împânzit de sârmă ghimpata, sarafane defilând prin lagăre comuniste,

unde oamenii își beau urina și își mâncau fecalele

pentru a supraviețui, pentru a fenta pedeapsa cu moartea,

sarafane ca cerul chiuretat de sonde petroliere, sarafane umilite

să poarte stigmatele unei generații amenințate de foamete, beznă și ger,

în blocuri paralelipedice gri, griul care este albul meu amestecat cu negrul meu,

dar niciodată alb sau negru, incapabil de a percepe culorile mele

care urlau după viață, libertate și autonomie. Aici, în mine, sunt toate acum.

Lilith

Lilith, femeie cu șerpii Edenului înfipți în sânii pietroși,

cântă mânia ce te cuprinse când un bărbat a vrut să te supună!

eu, Lilith, nu plec nici gândul, nici privirea, sunt demnă și mândră

eu nu confund asta cu mândria luciferică

eu lupt cu armele rațiunii, trupul meu nu se poate măsura

cu trupul unui bărbat, de aceea mi-am ascuțit

mintea ca pe cea mai periculoasă armă.

trec printre fractali și formule matematice ca o zeitate păgână prin Eden.

învăț noi strategii. ultima confruntare va fi în miezul Terrei,

care fierbe de miliarde de ani. unii zic că acesta

este Infernul, dar eu, Lilith, vă spun că Infernul este alungarea!

căminul din care am plecat împotriva voinței mele

încă este cald, mâncarea încă aburindă și pruncii mei nenăscuți

încă se joacă prin grădina Edenului.

blestemul pe care îl port este de o înfiorătoare frumusețe abisală.

am doi mici demoni pe fiecare umăr

precum doi Cerberi care îmi păzesc poarta Infernului personal.

am fost alungată, dar mi-am făcut propriul meu Paradis

chiar în mintea mea unde sunt absolut liberă,

condamnată veșnic la libertate.

animalul meu totem este bufnița care îmi locuiește creierul.

singurul om cu care mă pot înțelege încă nu s-a născut,

dar eu îl voi crea precum Dumnezeu pe Adam

din solul Edenului și voi sufla viață din viața mea peste trupul lui.

sunt Lilith și faima mea de fată rea, nesupusă,

spune că pot merge unde vreau

și eu vreau să merg în Infernul meu personal

pentru a-mi numi umbrele și a le stăpâni cu puterea minții.

Peștera de diamant

poarta spre peștera mea de diamant

nu era deschisă sabiei boante de samurai borțos

cu cap de pește mort.

sângele degradat, putred, înnobila în fluvii lunare

teancuri de bumbac vanilat cu stafide și scorțișoară.

graalul întors invers abia cuprindea

tainele algoritmice lunare ale trupului de fecioară de fier.

corpul emana căldură ca o centrală atomică

în timpul somnului de frumusețe,

când pe ferestrele larg deschise intra o acvilă

să se odihească la creștetul fraged.

poarta spre peștera mea de diamant negru duhnea de puritate

și săbiile boante de samurai borțos

voiau să sfâșie fragila membrană elastică.

singura mea armă era armonia algoritmilor de silicon,

dansând printre beretele de marinar

de pe corăbii argonautice.

eram poate prea fragedă, prea vulnerabilă

când am depus armele și o sabie boantă a poposit perfidă

la poarta peșterii de diamant

vrând să se strecoare, dar s-a topit miraculos

sub reflexiile de diamant și sub undele de căldură atomică.

acum știu, acum fac exact ce trebuie și când trebuie.

acum, trupul este templul meu în care nu intră nimic putred, degradat.