Dinspre Kyros 7 nu se zărea nimic. Korg îi făcu cu ochiul partenerului său. Sub viziera costumului său de culoare roșie, Zenx zâmbea.
 – Hai c-am făcut-o și pe asta! Nici nu s-au așteptat să le suflăm de sub nas marfa.

 – Nu ne urmăresc. Încă. Dar prețul tallas-ului e mare, oriunde în galaxie, nu numai pe Kyros 7, spuse Korg. Știu o scurtătură, aproape de aici. Am o ascunzătoare, pe o mică exoplanetă.

  – Hai! Oricum avem în spatele nostru o escadrilă de pe Kyros, spuse Zenx, îngrijorat. În fața lor, spre est, se putea întrezări o ciudată gaură de vierme. Ochii lui Korg sticleau în penumbra cabinei. Nava se cutremura, luminile se succedau tot mai repede, pe măsură ce înaintau. Aparatele păreau să o ia razna.
   Zenx văzu cu coada ochiului micul stilet ce se afla în mâna lui Korg. Discret, puse nava pe pilot automat și țâșni spre el. Cu o lovitură bine țintită îl dezarmă, apoi îi puse la tâmplă blasterul.
  – Voiai tot tallas-ul numai pentru tine, nemernicule. Trase. Fără remușcări. Corpul inert al kyrosianului se prăbuși cu un zgomot surd iar ochii săi căutau parcă un răspuns final…

  – Cât pe-aci, cât pe-aci, Zenx…
 Se întoarse la manșă. Tocmai la timp, căci aparatul părăsise gaura neagră. În față se întrevedea o planetă. Aparent favorabilă vieții. Se uită pe afișajul navetei. Propulsia era avariată în proporție de 90%. Odată intrat în atmosfera planetei, cu ultimele resurse încercă să aterizeze. Mult spus să aterizeze. Să nu se prăbușească, mai degrabă. Alarmele de siguranță țiuiau, luminile de avarie pâlpâiau intermitent, dar Zenx, concentrat, ateriză pe creasta unui munte imens, încărcat de zăpadă.

 Oftă ușurat. Își scoase casca și deschise trapa navei. Din cabină năvăli fumul de la circuitele suprasolicitate. Se uită înciudat la navă.
  -Băga-mi-aș piciorul! spuse și lovi cu bocancul corpul gri al navei.
Privi împrejur. În stânga și în dreapta sa, prăpăstii. Brazii erau pe jumătate albi iar viscolul șuiera cu putere. A fost pe aproape… Bine că sunt în viață, totuși. Se apucă să caute trusa de scule a navei. Începu să cerceteze avaria de la sistemul de propulsie. Lucra de câteva ore bune deja iar frigul și zăpada îl încetineau vizibil. Costumul său roșu îl proteja întrucâtva dar zăpada se depunea pe cap și pe spate, de parcă ar fi avut o mantie albă.

  Nervos, se ridică în picioare. Dacă aș putea porni rabla asta, aș putea ajunge, cu puțin noroc pe luna Terrei. Dacă. Hai, gândește Zenx! Cercetă cu binoclul împrejurimile, din nou. Creasta era destul de plană, fără prea multe denivelări. Hmm, o posibilă pistă de aterizare?! gândi Zenx. Căută mai departe. Pe versantul din stânga, descoperi o turmă de ciute și câțiva masculi tineri.
  – Mai am o șansă, totuși! Numai de mi-ar funcționa hipnoza și telepatia acum, zâmbi kyrosianul
și se concentră mental într-un efort enorm, energofag, dar care i-ar fi putut salva viața. Viscolul nu făcea deosebire între moarte și viață, între organic și anorganic, iar zăpada se așternea peste tot, ca un giulgiu suprem.
 Jos, în vale, Byorn ieșise cu cei doi copii ai săi, Viggo și Elsa, să taie lemne. Locuiau într-o căsuță mică, la poalele muntelui, după ce soția sa murise. Veniseră de la oraș, din Uppsala, unde studiase literatura. Acum voia doar liniște, alături de copiii săi.

 Iar astăzi, pe lângă lemne, mai voia să ducă acasă un brăduț, pentru sărbătoarea mult așteptată de copii. Începu să taie un copac uscat, în timp ce Elsa și Viggo se bucurau de zăpada proaspătă. Viscolul încetase, iar soarele zâmbea celor îndrăzneți.

 Deodată, auzi un zgomot ciudat ce venea de sus, parcă din cer. Își puse mâna streașină la ochi și privi. În zare se vedea un atelaj lucios, tras de opt reni. Iar deasupra, pe micul vehicul, un personaj ciudat, care conducea renii. Peste haina sa roșie, zăpada se depusese și pe barbă și pe spate.

 Toporul îi scăpă din mână, iar gura îi rămase deschisă, în căutarea unei explicații.
  – Elsa, Viggo, uitați! Moș Crăciun și renii care îl ajută să ajungă la toți copiii! Să știi că avea dreptate nebunul ăla de poet englez, mustăci Bjorn…
  Elsa și Viggo priveau cerul cu ochii lor albaștri, iar soarele își găsi casă în inima și sufletul lor curat.

 De sus, Zenx îi văzu și le făcu cu mâna, inspirat. Mica navetă sărise peste prăpastie și odată ajunsă în partea cealaltă, motorul auxiliar porni, datorită vitezei de propulsie. Renii își recăpătaseră libertatea…

 – Și eu am fost copil odată, gândi. Mă voi întoarce poate aici, cândva. E o planetă frumoasă, unde m-am născut din nou. Liber!
 Le aruncă copiilor un pachețel nutritiv ce-l avea în buzunarul costumului spațial. Iar de atunci, în fiecare an, toți copiii așteaptă darurile Moșului ce aleargă pe cerul nopții, ajutat de renii săi.