„Du-mă undeva, unde vrei tu!” Bărbatul porni motorul și, fără să gândească ceva precis, puse mașina în mișcare. După primele sute de metri, intui, mai mult decât conștientiză, încotro să se îndrepte. La prima intersecție întoarse și se îndreptă spre munții blânzi din apropiere.

Nu era departe, cel mult o jumătate de oră până la așezământul monahal. Femeia se ghemui în scaunul din dreapta, cu picioarele sub ea, cu ochii întredeschiși, parcă ar fi vrut să-și adune gândurile răvășite. În viteza mașinii părea pierdută într-o lume numai de ea știută. Omul de la volan o privea din când în când discret, cu colțul privirii, fără să-i răvășească tăcerea. Era îmbrăcată într-un deux-pieces ușor, de vară, cu motive florale deschise, bleu, albăstrele din lanul de grâu, sub care fremăta un trup tânăr, atletic, senzual. Este sigur, gândea bărbatul că, aici, alături, lângă mine, este o femeie puternică și inteligentă, ingenuă și rafinată. O simțea ca pe o fatalitate, ca pe un pericol iminent, de care trebuie să se ferască. Dar nu putea să-l ignore. Era pericolul care ne dezvăluie măsura proprie. Pe scaun femeia dădu semne de nerăbdare, fremăta ca o viețuitoare care își caută rostul. Îl sărută pe obraz, apoi își așeză mâna pe umărul lui. „Mai avem mult?” Bărbatul conducea cu viteză, dorind să ajungă repede, fără un motiv anume; dintr-o dată îl cuprinse senzația că nu știe unde vrea să ajungă. Încotro se îndreptau? Să vadă mânăstirea? Nu era pentru prima dată și, nu se înșela, nu asta așteptau niciunul. Satele se terminaseră, cineva salută, un cunoscut, un localnic, apoi mașina părăsi drumul principal și se îndreptă de-a lungul unui fir de apă, pe un drum pietruit, spre culmea dealului. Bătrânul schit, locuit dintodeauna, de câțiva ani se reînoise. Călugării construiseră acareturi noi, creșteau albine și vite, săpau o altă  fântână, se lucra la drum, la poduri, dar mai ales se renova biserica schitului. Mașina se roti ușor în parcarea proaspăt asfaltată, apoi cei doi coborâră. Era miezul zilei și căldura își intra în drepturi chiar și aici, între dealurile aproape munți. În stânga se ridica o biserică de lemn, lucrată cu meșteșug, ca și porțile de lemn ale schitului, pe care se puteau desluși cioplite scene din viețile sfinților și scene din Evanghelia după Matei. Încă odată constatară că zidurile vechi adăposteau o viață nouă. Chiliile bătrânești păreau oarecum stinghere față de schimbările care se produceau la tot pasul. Biserica era îmbrăcată în schele, pentru că se restaura pictura exterioară.

Cei doi intrară în biserică, înaintară spre altar și se închinară cu evlavie. Știau ritualul și îl respectară cu sfințenie. Apoi femeia se îndrepă spre ieșire. Mergând cu spatele, ușor, ca o felină, ca într-un dans ciudat. Bărbatul, tăcut se retrase și el, imitând-o oarecum, apoi părăsiră împreună biserica. El remarcase acea retragere ciudată, dar gândi că că e firescul ritual de respect al sfințeniei altarului de care și când te îndepărtezi trebuie să fii aproape. Iar ei doi se simțeau două jumătăți ale unui întreg pe care lumina altarului îi ajută să se regăsească.

Era miezul zilei, soarele ardea puternic, dar pădurile din jur trimiteau o adiere ușoară de vânt, care făcea aerul respirabil. Umăr la umăr, fără un cuvânt, cei doi urmară cărarea care cobora de la mânăstire până la fântâna veche din apropiere, unde în liniștea și umbra din jur, apa era o mângâiere pentru sufletele însetate și cuprinse de arșiță. „Spune-mi, știi că ai ieșit cu spatele din biserică într-un dans aproape ciudat ?” „Ai văzut? Da ? Ai văzut?…Am avut un motiv al meu, numai al meu…” „Credeam că este un obicei pe care eu nu-l știu.” „Poate să fie, dar motivul meu este că te puteam privi pe tine, numai pe tine în semiîntunericul bisericii.”

Tulburat, bărbatul luă apă în pumnul îndoit căuș și-l duse la buze, apoi pe frunte. Simți un fior când apa i se prelinse pe piept. Femeia vorbea, povestea un film cu o iubire fulgerătoare, deloc melodramatic, era o poveste dură, destine de oameni dintr-o bucată. Dar el îi urmărea doar gesturile, ochii, colțul gurii (în stânga făcea trei pliuri provocatoare), buzele care se mișcau ritmic ca o barcă singură pe valuri liniștite. Era, constată încă odată bărbatul, inteligentă și frumoasă. Femeia știa că el nu-i urmărește povestea, dar continua să vorbească, provocându-l aproape fizic. De altfel, bărbatul, cu gesturi ușoare îi mângâia umerii, brațele, gâtul. Ea tăcu dintr-o dată și se lipi de el, puternic, strâns, încleștat.. Sub bluza ușoară pielea fină vibra aproape muzical. Nu mai cânta nicio pasăre, nu mai era niciun sunet, era începutul sau sfârșitul lumii. Ei singuri în tot universul. Se dezbrăcară unul pe celălalt cu nerăbdare și se iubiră pătimaș, aproape violându-se.

…Printre frunzele copacilor turma de nori albi se preumbla pe un cer limpede, de vară. Bărbatul întoarse capul și văzu lacrimi pe obrazul femeii. Nu spuse nimic, îi șterse cu o mângâiere obrazul umezit, o sărută și în momentul acela simți un fel de teamă. Se simțea ca dus de un val puternic mult prea departe de țărm, dar nu singur, ci cu femeia lui. Erau atât de de departe, încât țărmul nu mai conta.

Se ridicară, se îmbrăcară și plecară. În urma lor câteva frunze îngălbenite înainte de vreme începeau dansul final.

Toamna era înca departe, dar semnele ei începuseră să se arate.