(…) intrai în magazinul de blănuri şi te mirai de preţurile exorbitante (las’ că sunt aprozătorese destule, care să le depună în somptuasele lor garderoburi), ajungeai la alt monument (tot al ciumaţilor? năpăstuiţi locuitori, timişorenii, dar cine i-a adus în mlaştinile astea, desecate pe la 1700 – prin osârdia “eminentului general Mercy, primul guvernator militar al Banatului”, fapt ce nu va impresiona prea mult ciuma care va reveni – mai târziu însuşi împăratul Iosif al II-lea consemnând “emanaţiunile şanţului extern pricinuite de scursorile proaste, de fântânile lor, precum şi de şanţurile cu apă, sunt cauzele principale ale insalubrităţii regiunii”, hotărând că “până când Timişoara nu va deveni un oraş sănătos, e păcat să trimitem vre-un om cumsecade acolo unde nimeni nu se poate lăuda că a trăit măcar doi ani fără să fi avut febră”), citeai afişele de săptămâna trecută, regretai ce ai pierdut, te mirai de bogăţia discotecilor, simţeai cu plăcere că îţi zumzăie urechea dreaptă (marele exeget asculta concertele simfonice numai cu urechea stângă: cea dreaptă e rezervată profanilor, spunea el cu obidă, pândind spectatorii din sală), închideai ochii nemulţumit de fustele prea lungi ale junelor săltăreţe, de pantalonii bufanţi, de puloverele lălâi (ah, sânii de altă-dată, precum nişte balize salvatoare ispitind aerul), reînviai, porneai liniştit (lipa, lipa pe-o cărare/ ca să facă o plimbare), treceai pe la CEC, completai formularul, aranjai meticulos stemă la stemă, depuneai ultimul leu (asociaţia locatarilor ţi-ar fi putut ridica liniştită o statuie pentru corectitudine), zâmbeai sadic şi-ţi venea să trânteşti uşa cu arcul defect; dormitai în Parcul Central unde glasuri pure de copii intonau pentru cei patru militari ai gărzii de onoare, pentru jerbele şi coroanele de flori, pentru posibila flacără a recunoştinţei neaprinsă vreodată, “Eroi au fost, eroi sunt încă”; ţi se zbârlea părul de emoţie, ochii uşor umeziţi, gândurile trecând prin impunătorul obelisc, pentru a întâlni ochii aceluia, singurul tău prieten, eroul necunoscut, gemând sub greutatea arcului de triumf dintr-un oraş străin, treceai mental printr-un loc unde o mulţime de cunoscuţi de-ai tăi (“generaţia de sacrificiu”) deveniseră eroi; şi unde reprezentantul unui grup gălăgios de nerăbdători, năvalnici, şi neascultători – scria în cartea de impresii, un omagiu convenţional; erai mâhnit că atât rămâne – ce poţi să le mai dai eroilor, nu le ajunge un mausoleu ? – îi urmai în cimitirul unde ghidul-ofiţer tocmai povestea cum o coloană de tancuri îşi găsise drumul tocmai prin curtea şcolii, răzuind mormintele eroilor, drept pentru care, sătenii, mai târziu, îi deshumaseră şi-i aşezaseră în actualul loc, punându-le alte cruci, dar nemaiştiind care cui aparţine – principalul este că toţi eroii sunt aici, te retrăgeai îndurerat şi îndârjit împotriva istoriei; ajungeai în locul de martiraj al unui mare erou (“drept conducător cardinalul de Esztergom, Toma Bakocz de Erdod, îl alese pe Gheorghe Doja, un secui din satul transilvănean Ditrău; acesta dăduse mai multe dovezi ale curajului şi experienţei sale războinice, mai ales în lupta contra turcilor, aşa încât regele Vladislav îl ridică la rangul de cavaler şi îi dărui un lanţ de aur, precum şi moşii considerabile în ţinutul Timişoarei; în afara gloatei adunate la Pesta, mai fu recrutată o mulţime la Oradea, Szekesfehervar, Kalocsa şi în provinciile învecinate; stăpânii de pământ văzură, însă, cu amărăciune, cum le erau pustiite fără milă moşiile de pe urma acestui fanatism bezmetic; în cosecinţă procedară cu mai multă asprime cu supuşii lor, care voiau să urmeze pilda sau care erau prinşi în timp ce fugeau; din clipa în care toate acestea fură aflate de la Pesta, hotărârea acestor bezmetici, de a se răzbuna crunt pe nobilime, era luată; în loc să-i potolească, Gheorghe Doja îmbrăcă veşmântul alb cu semnul crucii şi, cu steagul sfânt într-o mână, cu sabia în cealaltă, îmbărbătă şi mai mult nesăbuinţa (…) Doja, care nu putea evita bătălia, se pregăti să piară ca un bărbat, măcar fără a cunoaşte dezonoarea; el merse de la un steag de oaste la altul, îi îmbărbătă pe cei mai curajoşi şi spuse celor fricoşi că, de vreme ce se ridicară împotriva regelui, făcând nobilimii atâta rău, după pierderea bătăliei nu i-ar fi aşteptat decât moartea şi torturile de neocolit; în astfel de împrejurări singura cale rămasă era lupta până la ultima suflare, deoarece în afară de biruinţă nu au altă speranţă (…) Conducătorii fură trataţi cu toată asprimea; mai cu seamă Doja, iniţiatorul întrgii răscoale, avu de îndurat o pedeapsă unică în felul ei (…), precum nici înainte şi nici după el nu s-a putut afla vreun monstru care să-i fie egal în cruzime; deoarece căutase în chip manifest să se impună ca un tiran, fu legat de eşafod cu lanţuri grele; apoi fu pus pe scaunul de tortură; supliciul începu prin aşezarea – spre batjocură – a unei coroane de fier pe cap; fu silit să ţină în mână un sceptru de fier; atât coroana cât şi sceptrul erau înroşite în foc; apoi îi fu lăsat sânge din arterele principale, iar fratele său trebui să-l bea; în jur se aflau cei mai cutezători dintre tovarăşii săi, care fuseseră înfometaţi timp de trei zile; acum li se porunci să mănânce carnea smulsă de călău cu cleşti înroşiţi din trupul mizerabilului Doja; trei dintre ei, care refuzaseră această mâncare înfiorătoare, fură pe loc traşi în ţeapă; ceilalţi, care dăduseră ascultare, mai fură lăsaţi în viaţă pentru scurtă vreme; deşi ars la trup şi sfârtecat în mai multe locuri, acesta nu scoase totuşi vreun geamăt, netrădând vreo spaimă faţă de acest îngrozitor fel de moarte; doar când îi fură smulse din trup măruntaiele fu cuprins de un fior şi îşi dădu sufletul; leşul îi fu tăiat în bucăţi, parte fierte într-un cazan, parte arse pe grătar, date spre mâncare complicilor săi; un ospăţ sinistru care sfârşi cu moartea invitaţiilor!; unul după altul, fură măcelăriţi cu toţii la masa de ospăţ; fratele lui Doja fu cel din urmă; leşurile lor, împreună cu tot ce slujise la execuţie, au fost arse, iar cenuşa parte aruncată în râu, parte împrăştiată în vânt; oraşul Timişoara fu astfel martorul ultimelor evenimente sângeroase ale acestei memorabile răscoale ţărăneşti, care durase vreme de patru luni din anul 1514, costând, potrivit unor autori, viaţa a patruzeci de mii de oameni, potrivit altora a şaizeci de mii”), priveai parcul, martirul care de la înălţimea statuii ţintuia cu privirea cruntă nevinovaţii copilaşi, de trei ori mai mici decât sabia lui, stând cu spatele, sfidător, la intrarea în clădirea biroului calcul taxe ICRAL-termoficare; şi, în sfârşit, cocoţat în tramvai, lecturai alte 4-5 pagini până la staţia terminus; înregistrai absent schimbările din cimitir (cortegii, jerbe de flori, moviliţe proaspete), te indignai de mormintele tot mai apropiate de marea conductă de canalizare a cartierului (tu, cu o curăţenie deloc îndoielnică toată viaţa), brrr, numai aici nu…, refuzai să mergi cu gândul mai departe, ştiai că mai ai mult până când… transpirai tot, reluai lectura pentru jumătate de minut, coborai cu un aer absent (nevoia acomodării ochilor cu distanţa, lumina şi temperatura) întotdeauna primul, inhalai puternic aerul încărcat de esenţe tari ale fabricii de detergenţi universali, te împotmoleai în ideea de mâzgă biodegradabilă întinsă pe pielea întregului oraş, a marelui oraş unde ajungeai după ce-ţi storceai creierii într-o facultate, primeai o diplomă cu care te lăudai sau nu, conversai ani în şir cu foştii tăi dascăli, până când citeai numele lor la anunţuri mortuare şi-i bifai în catastiful tău care cuprindea oameni pe care i-ai cunoscut şi oameni pe care nu-i vei cunoaşte vreodată, te lamentai către Riţi-Miţi, după fiecare lectură a ziarului local (iacă-tă, draga mea, încotro ne îndreptăm), mergeai automat (fiecare pas preîntâmpina o cădere – omul merge pentru a nu cădea în propria umbră) împotriva curentului personalului muncitor vesel, scăpat din corsetul porţii cu acţiune electromagnetică; reţineai pentru moment chipuri, expresii, şi urmăreai procesiunea aceea ciudată (o bandă rulantă pe care, rânduiţi, oameni binevoitori îţi fac semne – glasurile lor ajung la tine ca un murmur nesemnificativ şi buzele parcă vor să te sărute, parcă să te roage, parcă să-ţi impună, iar banda rulează, rulează într-una în timp ce trupul îţi tremură de prea bună creştere); te poticneai de propriile-ţi gânduri, rămâneai o clipă după ce valul de oameni trecea, mai aşteptai (ce?), te opreai cu mirare în faţa blocului ultramodern în care încăpuse întrega străduţă a copilăriei, salutai cu condenscenţă vecinii, mereu aceiaşi la aceeaşi oră (Trufin burduhănosul, jucând cărţi de-o viaţă cu Moşu, Moşu şi mai cum habar n-ai; te trezisei hodoronc-tronc într-o noapte cu el că doarme în uscătorie; pacoste bine informată, sunând zilnic pe la toate uşile, trezindu-te, terorizându-te cu “bombe” cotidiene – dacă nu erai acasă îţi lăsa un bilet – “dom’le, se dă pui frumoşi în spate, nu-i rând, se dă morcovi, ceapă, a descărcat apa minerală, berea, mierea”, mitraliindu-te cu amănunte picante din nopţile sale de insomnie, cu lătrături, fluierături, gemete, ce mai putuseră savura imensele sale receptacule, plimbându-se lunatic pe terasa blocului, spionând ferestrele luminate, mereu te mirai că enciclopedia asta a vecinilor de bază nu-şi cere drepturile de mână dreaptă a administratorului de bloc – dimineaţa dădea la maximum aparatul de radio: muzică şi ştiri; răcnea din baierele plămânilor “dragi locatari, este ora şase, Moşu vă urează o dimineaţă plăcută şi servici uşor” – mulţi ar fi vrut să-l reclame, dar era bun la ceva, nimeni nu-şi punea ceasul să sune şi apoi era înduioşătoare dorinţa lui de a fi util, să stea cu copiii, să le facă lecţiile; câteodată povestea de pe vremea avocaturii lui, altădată îşi amintea de nenumăratele navete cu pâine cărate cu spatele; mă cunoşteau toţi din oraşul acela, încât mă şi întreb ce vor zice săracii de când nu mai m-au văzut; uneori se regăsea sărind de pe tancul pe care-l incendiase – şi piciorul pierdut ?, alt prilej de poveşti uneori credibile, despre posibilitatea pierderii acestui apendice nu neapărat necesar;  –  Minodora, picotind şi, din când în când, împletind a patra pereche de ciorapi pe zi pentru următoarele treizeci de ierni pe care sigur nu le va mai prinde – fată la 79 de ani, visând la viforosul ei tată, ofiţer dat dispărut în ‘914 poate la nemţi, poate la americani, aşteptând să fie chemată pentru reîntregirea familiei; zâmbeai liniştit, nu aveai cu cine te reîntregi (nevastă ba, copii nu, sau cine mai ştie care dintre zvăpăiatele pe care le sleiseşi şi care te sleiseră de milioane de posibili viitori copii, avide şi rapace cu toatele) ajungeai la etajul trei, ascultai lamentările părintelui Romulus (“draci de copii, doamne iartă, draci, herghelii întregi, dar ducă-se nouă mii de ani pe terenu’ de fotbal, că de aia l-am sfinţit: ego sum via et veritas et vita – eu sunt calea şi adevărul şi viaţa, Ioan 14, 6, Vulgata” – “grele cuvintele mele – se mărturisea la o cafea şi un coniac – neoprotestanţii se leapădă de mine, de omul vechi pe care-l reprezint eu şi ei în acelaşi timp, de firea sa terestră, nu mai au timp să aştepte împlinirea prezicerilor religiilor tradiţionale, ei simt necesitatea naşterii din duh, nu le mai ajunge să ştie că s-au născut din Adam, fără de care nu ar exista credinţă autentică şi nici mântuire de marasmul pecatologic), suspinai, găseai cutia poştală încărcată cu facturi de gaz metan, de curent sau apă sau…, că dacă nu-i una e alta, radio, telefon, abonamente, verificarea elemenţilor caloriferelor, ilustrate, ameninţări, felicitări, rugăminţi, scrisorile sfântului Anton, pisica bolnavă, tuşind şi strănutând de două zile (veterinarul e dus în paşti pe mă-sa să-şi trateze clavusul – hipercheratoză uşor reliefată, netedă, scuamoasă sau verucoasă, de culoare brun-gălbui, localizată la punctele de presiune a încălţămintei; boierule, de ce dracu’ nu-i zici bătătură?), lumina aprinsă, apa deschisă, telefonul ca un submarin ciudat în cadă, gazul gâlgâind neaprins, ferestrele date la perete (furtuni nu prea sunt), ideea de a citi o carte începută în bucătărie (‘tu-i mama mă-si de timp comprimat”), treceai în sufragerie, aerian (mâine să rezolvi cu marele profesor un examen pentru un cunoscut), frunzăreai un dicţionar înadins lăsat pentru impresie (habar nu aveai să citeşti în franceză), deschideai televizorul pentru a te asigura că nu are program, ridicai receptorul (aveai şase telefoane în toată casa), formai involuntar 058, ascultai încântat vocea femeii de la ora exactă, regretai că nu ai videotelefon, nu fumai, nu beai, începeai o scrisoare inutilă, dar incitantă, (“dragele mele limfocite în proporţie covârşitoare, bine v-am găsit şi bine m-aţi găsit tocmai pe mine al dracului de sănătos, vioi la minte, plăcut la trup, încrezător şi încrezut în forţele mele, fără a considera că prin mine s-a născut sau va dispare o lume, aflaţi că numărul vostru e în continuă creştere, de trăit mai având mulţi ani alături de voi, cu voi în mine şi viceversa, fapt care mă bucură, bucurie pe care v-o transmit şi vouă la fel…”), constatai, nu fără regret, că foloseai tocmai hârtia înnobilată de scurta notiţă pentru o cuvântare al lui Nicolae Iorga rostită cine mai ştie când la Timişoara sau în Banat sau aiurea în ţară (“Pentru N. Dicescu – că vremurile sunt noi, doar o vedem cu toţii, dar nu înţelegem de-ajuns că ele au adus noi trebuinţe şi că oameni cu totul noi trebuie să lucreze la îndeplinirea reformelor fără care se pierde această ţară şi un neam piere; când vă spune un Tache Ionescu de România nouă uitaţi-vă la el şi aduceţi-vă aminte de când îl vedeţi şi în câte ţeluri l-aţi văzut; uitaţi-vă în jurul lui şi-ţi vedea oameni vechi şi moravuri şi mai vechi; noi, naţionaliştii, partidul muncii şi al dreptăţii, sprijinul sigur al săracilor, suntem partid nou, nu ne facem a fi; şi oameni noi cu totul, cărturari cari nu au fost pângăriţi de relele vieţii, tineri care n-au fugărit francul şi nu au strâns cu nedreptate averi pe aceia vi-i înfăţişăm; unul dintre aleşi e N. Dicescu, care va avea, fiţi siguri un viitor; pregătiţi-i-l alegători, prin votul vostru!”), verificai starea balconului, numărai verzele puse la murat şi franjurii perdelei, numărai picioarele mesei, treceai la dulap, numărai batistele, ciorapii, fularele, căciulile, bretelele, hainele aşezate frumos pe umeraşe, rămâneai entuziasmat de rezultat, îţi frecai mâinile, aveai garderoba asigurată până hăt departe, te hotărai să mănânci mai bine, puneai la socoteală un supliment de doi lei pe zi, citeai contorul, notai în agenda multifuncţională (ultima dată cantonată timp de şase zile pe borcanul cu muştar din frigider), aruncai hotărât cămaşa antijeg în baie, o ridicai, o împachetai, o aşezai frumos sub cadă, încercai robinetul de apă caldă, nu reuşeai să reduci frecvenţa picăturilor rebele (tortură sofisticată pentru lumea modernă), te întindeai pe covor cu faţa în sus (deopotrivă tânăr şi pierdut în vechime), auzeai sunete grele (deopotrivă firele albe cu cele castanii), urmăreai absorbit liniile tavanului, te întrebai ce este un  apărător al cauzelor pierdute (natura e-atât de umană şi îndatoritoare), percepeai greu suportabilul extaz, obligând la cunoaştere, scociorai în minte după cuvintele cele mai duhnitoare, te aruncai pe somieră, omiteai, pentru a fi într-adevăr fericit, durerea acută a pântecului la mişcările bruşte, şuierai a pagubă, socoteai banii cheltuiţi de la începutul lunii, socoteai câţi au mai rămas până la sfârşitul lunii, deschideai radioul şi înregistrai satisfăcut că vremea se schimbă, cotele apelor Dunării cresc, frigiderul zbârnâie şi îţi aminteai că de doişpe ani nu l-ai mai aşezat cu firul de plumb, simţeai durerea de a nu-ţi fi dus niciodată dorinţele până la capăt (magnetofonul şi bunica; să ai timp suficient pentru ea, să o asculţi, să te minunezi de incredibilii ani ai tinereţii ei, să prinzi rarele sclipiri din ochi – singurii vii câteodată – atât de puţin timp afectam celor dragi; ţi-au trecut printre degete părinţii, rudele din ce în ce mai puţine şi mai îndepărtate; le mai întâlneai la vreun rând, le întrebai de sănătate; aflai că pe câte una o mai doare un picior, o mână – aşa-i reumatismul, se mută prin corp pentru a nu se plictisi omul – de modul cum se mai aprovizionează, dar nu ascultai – totul ţi se părea o litanie inutilă, în timp ce gândurile şi ochii urmăreau picioare superbe, gâturi imperiale, sâni, fese – primind forma dorită de blugii brutali ai apusului; femeile noastre nu sunt pe calapodul apusenelor, de aia li se par prea strâmţi, prea lungi: alea-s slabe, mor dracului de foame, noroc în pantalonii ăştia că le mai ţin oasele pe lângă ele –, etichete şi pungi cu texte străine – rămânem tributari esteticului, în sticlele de whisky punem ţuică, apă, ceai – , joaca unor copii, de-a doctorul, de-a mama, tata şi copiii, harţa unora la rândul vecin; zâmbeai, aprobai cu câte un da-da înţelegător, reveneai pentru moment, completai câte un cuvânt mai dificil, poticnit pe buzele semiparalizate, le mai urai sărbători fericite, succese, sănătate, numai bine, le urai câte în lună şi în stele, mulţumindu-te cu aparenţele, apoi simţeai durerea că rămâi singur); numărai paharele de pe servantă (praful de circa 1,5 mm), încercai un raport între persoanele cunoscute şi cele necunoscute întâlnite pe stradă, dintre feţele frumoase şi cele urâte, numărai tablourile, îţi verificai cunoştinţele (cele şapte minuni ale lumii antice, cele trei graţii, cele şapte muze, anul scufundării “Titanicului”, apariţia locomotivei cu aburi, ce îţi spun numele: Edison, Edinburgh, Elba, Elbrus, Eisenstein, Einstein, Europa, Evian, Eratostene, Elena din Troia, Elveţia), erai mulţumit, funcţionai, rememorai importantele aspecte ale zilei (secătuit de evenimente fabulai, credeai în ascensorul ultrarapid şi în finlandeza blondă şi stranie care îşi târa bărbatul jumătate beat, jumătate inconştient, credeai în ruga ei într-o limbă necunoscută, poate să o ajuţi, poate să închizi ochii – foaie verde trei smicele, cine are pleoape grele –, poate să pleci, poate să te culci cu ea şi tu, ţeapăn, întrebai în cele câteva – puţine – “limbi ale pământului” pe care le cunoşteai după ghidul de conversaţie, dacă e de acord că timpul e frumos şi “ce a mâncat la micul dejun ?”; apoi uşile se închideau după ei – oare la ce etaj se petrecea totul ? – răcneai ce răcneai, ştiai măcar în visurile tale să distrugi o femeie cu prea multă dragoste, o iubeai mental în ascensor sub privirile înţepenite ale consortului, zvâcnea absentă când şi când sub impulsul vreunei impresii nefaste, cu ochii închişi, gura uscată; nu-ţi duceai aventura până la capăt – la dracu-n praznic ! –, sughiţai a plâns, oftai a pagubă), te retrăgeai incitat; îţi aminteai că în subsol e spartă o conductă de canalizare, îţi promiteai să o repari chiar tu, cu propriile tale mâini de intelectual, deschideai pentru o clipă ochii să verifici poziţia clanţei, zâmbetele îngăduitoare din tablouri, parcă adormeai (nu te speria noaptea trupurilor; ah, starea de veghe premergătoare somnului profund), tresăreai, vedeai oameni ciudaţi săpând scări în burţile armăsarilor, simţeai năvala de-a lungul secolelor pentru-a cotrobăi labirinturile blindate cu plăci imense de aur – de unde atâta aur şi atâta poftă –, degetele invadatorilor zgârâind pereţii, te mirai semilucid de vastele-ţi cunoştinţe despre teoria spaţiului vid, despre arhivele  erijate în unice îndreptare (monştri de obiectivitate subiectivă), te sufocai în praful târât de-a lungul şi de-a latul istoriei prin ţara ta limitată la patru pereţi, adormeai, în sfârşit (istoria nu te salvează de la singurătate), trebuia să mai cumperi un sfert de pâine şi cincizeci de grame de salam, visai că eşti singur, în sfârşit, singur (mama ei de singurătate !) şi dormeai dus, până când simţeai, aveai chiar certitudinea, că nu te mai puteai trezi vreodată şi nu te mai trezeai, nici la scârţâitul patului, la pocnetele mobilei vechi, la zgârieturile pisicii flămânde (care timp de o săptămână stătea cuibărită pe pieptul tău), la soneria insistentă, la bocăniturile vecinilor disperaţi de miasmele nu tocmai plăcute, la pârâitul uşii sub greutatea martorilor, la atingerea metalică a bisturiului secţionându-ţi muşchii; dormeai, dureros ce te odihneai, în sfârşit, singur…