Un scris fluent, un discurs epic fără nimic din scorțoșenia pretins-textualistă a celor care povestesc vrute și nevrute dar sunt departe de proza adevărată, caracterizează și această nouă carte a Angelei Dina-Moțățăianu. Poate că eu, personal, m-aș fi oprit la un alt titlu decât Povestiri atomice *Craiova, Editura Sitech, 2018), însă asta e rețeta pe care o promovează, cu bun gust, cu un apetit în surplus pentru eleganța narativității ca strategie a scrisului original și cu o abordare vioaie a exprimabilului din realitatea care trebuie să devină literatură.

Oameni și caractere, anotimpuri colportând evenimente și întâmplări care își au resursa în memoria activă, toate arată că există un suflet aparte mocnind în fiecare text. Eul auctorial e în dialog febril cu acest suflet misterios al textelor, se vizionează lapidar dar ceea ce rezultă, o viziune organică, deci, depășește stadiul unui simplu exercițiu de scris sau al unui experiment literar. Dincolo de aceste empatii, ritmările epicității depășesc pragul instinctului narativ, povestea digeră până la sațietate o realitate trecută sau prezentă.

Intuițiile autoarei postulează în câteva texte reguli ale unei lumi despre care n-ar spune prea mare lucru inferențele calofil-anticalofile, elegiace ori idilic vetuste, cu remanențe care plac, însă, și cu un operant, eul, care știe să uzurpe hedonismele de taifas și transformă prozele acestea în structuri bine închegate, țesute. Dar așteptările cititorului sunt satisfăcute cu bonus, mesajul epic nu are deloc ținte contorsionante, totul are directețe cum în contextul similar din memoria poporală, când unul povestește cu șarm iar ceilalți, oarecum răstigniți pe același prag al amintirii, se substituie meditației destinului, intră ei înșiși, cu toate ale lor, și bune, și rele, în poveste.

Prozî de destine, poate fi numită cartea Angelei Dina-Moțățăianu; proză de ficțiune, fiindcă în preaplinul poveștii, revărsările primului impuls rezidă în poetici tensionale dar și în perspectivări și de-structurări ale actului scriptural; proză de epicitate sacadată, fără oprire, fiindcă discursul se epicizează pe măsură ce ficționalul rămâne emisia unui cod cultural adiacent, definind, în fapt, o strategie și deopotrivă inteligența autorului. Simplitatea, recte sinceritatea epicității, mediază între normele scrisului iar confesiunea, chiar dacă nu este prioritară în însoțirile unor teme, decompensează eclipse de destin, acoladele vieții personajelor devin deposedări de sens.

Cizelarea formală ține de evenimențial și de câte talazuri zbuciumate traversează unii eroi ai povestirilor. Evenimentul prozelor Angelei Dina-Moțățăianu are desfășurările în paralel cu  construirea unui spațiu vital iar sentimentul zădărniciei echivalează cu acea cădere în sine, ca un refugiu protector. Or, placenta eului narator e spartă la atingerile peisajului devitalizat, situație nu rară în corpusul cărții. Avem oamenii libertății stranii pe care ei înșiși nu știu de unde o au și ce să facă în continuare cu ea, sunt eroii de investitură exotică, sunt personajele care narează, cum spuneam, și pentru care fatalul, finalitatea, nu valorează mai mult decât destrămarea cusăturii chilimului vechi.

 Între arhaitate și modernitate, omnisciențele eului auctorial se mișcă între a fi, a trăi, a visa, a crea. Sfera semantică ar impune, ceea ce nu e locul acum, alte explorări ale comentatorului. Cel mai îmbucurător sentiment pe care-l trăiești după lectura acestei cărți ar fi că prozatoarea izbutește să ne convingă cât de mică e diferența între text și viață, că e foarte bine să nu neglijăm opțiunile estetice dar să nu uităm pe omul mitului vechi/nou, că omagierea ființei umane nu se poate întâmpla doar în alcovul prozei siropoase ci și pe câmpul de luptă și disperare al cotidianului, că viața însăși, revenind la tema-concept, trebuie onorată în tragismele și în frumusețea ei, povestind-o. Or, poveste frumoasă este aceea care nu are sfârșit.